Plânsul lui Nietzsche, Irvin D. Yalom

Nu mai e nicio surpriză faptul că Irvin  D. Yalom este unul dintre preferații mei. Ieri am anunțat câștigătorii primului concurs din 2017, pe care l-am organizat aici pe blog. Felicitări și sper să reveniți mai des pe blogul meu,pentru că promit să inserez din când în când, câte o surpriză!

Revenind la obiceiul meu din fiecare joi:

Plânsul lui Nietzche este un roman pentru aceia ce sunt pasionați de psihanaliză și psihoterapie, de discuții filozofice și de continua căutare a sensului vieții,  este un roman despre terapii la început de drum, cum ar fi hipnoza sau despre boli psihice așa cum era considerată a fi isteria. Toate acestea, împachetate frumos și expuse cititorului sub forma unei povești coerente și chiar posibile, dacă nu l-am fi avut pe scriitorul însuși, care să facă precizările din postfață( m-au impresionat  cercetarea și acuratețea cu care Yalom a scris această carte, vă veți convinge doar citind!)

Mă fascinează modul în care unii scriitori reușesc să scrie romane de succes având ca personaje principale,persoane reale ale căror vieți se întrepătrund sau nu și în realitate.

Acțiunea romanului este centrată pe ședințele de psihoterapie și discuțiile filozofice pe care Friedrich Nietzche le poartă cu Joseph Breuer.

Nietzche fiind cel mai important filozof al secolului 19, iar Breuer singurul diagnostician pe care Viena fin de siecle îl avea.

Chiar dacă în realitate, se pare că, aceștia doi nu s-au întâlnit, deși există dovezi că Nietzche ar fi trebuie să fie consultat de către Breuer, Yalom își construiește romanul pe întâlnirea celor doi. Și o face excepțional!Parcă nici nuți vine să rezi că ei doi nu s-au întâlnit niciodată..

Veți da nas în nas, cu personalități ale anilor 1880 precum  Sigmund Freud, Lou Salome, Bertha Pappenheim, devenite personaje prin iscusința scriitorului. În roman, Yalom reușește ca-ntr-o pânză de păianjen să le agațe pe toate , și cu vocea sa  avizată de psihoterapeut, le conturează un dans filozofic pentru propria supraviețuire  în comunitate, în interiorul familie dar mai ales în lăuntrul lor.

Nietsche devine, fără sa-și dorească, pacientul lui Breuer. Breuer încearcă să păstreze un secret și să-și atragă pacientul în capcană, doar că știți voi vorba aceea, cine sapă groapa altuia, cade în ea. Cât de repede își dezvăluie acesta, adevăratele sale intenții sau dacă o face, nu rămâne decât să descoperiți singuri. Pe lângă discuțiile filozofice, profunde și în căutarea sensului în orice acțiune, veți avea parte și de câteva momente amuzante, tensionate și uneori frustrante, date fiind ședințele purtate de Nietzche și Breuer ce sunt comparabile cu războiul care se desfășoară pe o tablă de șah, acea chinuitoare anticipare a următorului pas al adversarului. Deși în 1882, când se petrece acțiunea romanului, psihoterapia nu exista, ca noțiune, totuși Yalom  ne introduce în această lume, care este și astăzi în continuă descoperire,  prin abilitățile pe care profesia sa, i le-a dăruit.

De câte ori nu v-ați întâlnit cu expresia, de mai jos?

Ceea ce nu te ucide, te face mai puternic.

Friedrich Nietzche este cel care a spus-o prima dată. Tot el a mai zis:

Printre indivizi, nebunia este o raritate: dar în grupuri, partide, popoare, epoci este o regulă.

Adevărat, frumos, actual, nu?

Este o minunăție de carte, care mi-a plăcut foarte mult și pe care o recomand cu căldură, așa cum fac cu toate cărțile scrise de acest ilustru autor. Toate poveștile lui au esență tare de autenticitate.

 

Spor la citit, pe săptămâna viitoare!

Băiatul cu pijamale in dungi, John Boyne

Nu l-am ascultat, dar nici nu am plâns, pentru că tristețea a fost atât de profundă încât și lacrimile mi-au încremenit în canalele lor.

Ce mi s-a întâmplat a fost însă altceva, mi-a dispărut somnul, până aproape de dimineață,pentru că deși ficțiune, totuși povestea mi-a amintit de o perioadă neagră a umanității, când oamenii au redevenit animale fioroase.

Este prima oară, când dau anul acesta, peste o carte care-mi place într-un procent de 50 % și care nu îmi place în celelalte procente rămase. Se simte nehotărârea, nu?

Mi-a plăcut ideea în sine, pentru că este vorba despre un băiețel neamț, Bruno, care locuiește de partea cealaltă a gardului care împrejmuiește lagărul Auschwitz și care-și face un prieten de vârsta lui, pe Shmuel, un băiețel evreu, care nu trebuie să vă mai spun unde locuiește. Bruno înțelege așa cum poate un copil de 9 ani să înțeleagă războiul, prigonirea, clasificarea raselor umane, stigmatizarea.

Ce nu mi-a plăcut este că deseori, autorul a uitat că personajul prin care a ales să-și exprime gândurile, este doar un copil, ale cărui acte nu se potrivesc cu gândirea profundă pe care autorul i-o oferă, constant. De aici și cuvânt neverosimil, care mi-a urlat în cap, de la început până la sfârșit.

De asemenea nu am apreciat deloc americanizarea unor cuvinte cum ar fi Out-With, referindu-se la Auschwitz sau Fury, referindu-se Führer

Din nou am avut senzația că autorul, deși a avut o idee bună, s-a grăbit să publice cartea.

Finalul este zdrobitor, iar eu l-am prevăzut 100%, de unde și frica de a citi confirmarea.

Nu aș recomanda-o copiilor pentru că nu mi se pare că ar înțelege mesajul, dealtfel sfâșietor, plus ar putea crede că bagatelizarea unor cuvinte ca cele de mai sus este permisă.

As recomanda-o adulților, dar i-aș avertiza asupra faptului că este o scriere ușoară cu un vocabular restrâns, este o lectură rapidă, pentru o după-amiază liniștită, dar care va sfâșia inimile, la final.

Deci cum spuneam la început 50% da, 50% nu.

Nu vă ajut, nu-i așa?

Spor la citit!

Gargui, Andrew Davidson

A trecut ceva vreme de când am citit acest roman, dar chiar și după un timp, sunt multe detalii de care îmi amintesc.

Nu vă speriați! nu vă voi dezvălui prea multe.

Andrew Davidson este autorul unui singur roman și anume, Gargui, pentru care a făcut cercetări și s-a documentat , timp de 7 ani, câtă vreme a fost profesor de limba engleză în Japonia, și credeți-mă acest roman este plin de simboluri, pilde, povești care se întrepătrund, echilibrat, cu acțiunea.

Imaginea pe care o am încă proiectată, în memorie, este următoarea:

Mi-l imaginez pe Andrew Davidson îmbrăcat într-o mantie neagră, cu o capă lungă, și amestecând cu un toiag mare, într-un cazan în care a aruncat cu bună știință: durerea, suferința atroce, moartea  și renașterea, misterul și suspansul, firescul și supranaturalul, bolile psihice, cultura, arta, geografia, iubirea, speranța dar și deznădejdea.

Când s-a întâmplat nenorocirea de la Colectiv, m-am gândit la această carte, apoi m-am cutremurat, pentru că povestea se centrează pe perioada de convalescentă a personajului principal, un actor de filme pornografice,deosebit de frumos, care arde într-un accident rutier în urma căruia pierde tot, inclusiv organele genitale, mai puțin propria viață. Naratorul povestește în detaliu, chinurile fizice dar mai ales cele psihice prin care trece pacientul, dar și călătoria pe care acesta o face alături de Mariane Engel care este o sculptoriță de garguie dar și o apariție supranaturală care condimentează toată acțiunea romanului.

Poate cel mai important aspect care mă leagă atât de mult de romanul acesta este că nimeni altul decât, acum, soțul meu este cel care mi-a recomandat-o pe vremea când îmi făcea curte și aflase că una dintre marile mele pasiuni este să citesc. Ce-i drept mi-a recomandat-o cu jumătate de gură, pentru că m-a avertizat că urma să citesc o carte deosebit de dură, cu un limbaj licențios, pe alocuri, dar extraordinar de interesantă mai ales prin prisma referințelor către mari filosofi germani, sau a câtorva povești-pilde din diferite perioade ale omenirii și diverse zone geografice, toate având ca laitmotiv, iubirea care nu moare niciodată și transcende oameni și veacuri.

Este un roman pe care îl recomand tuturor acelora care vor să intre într-o variantă mai ușoară și digerabilă a Infernului lui Dante, dar  care trebuie să își asume un puternic impact emoțional. Romanul este structurat pe capitole pline de suspans, mister și este atât de bine scris încât lecturarea este o pură plăcere.

Este o scriere originală despre toate emoțiile care-l încearcă pe om, dar și despre demonii care-i dau târcoale, în timpul vieții sale.

Este o călătorie către sine, dincolo de orice este palpabil sau are o formă bine definită.

Oricât de răi, haini, nebuni am fi, cu toții avem un sâmbure de iubire pe care îl putem dezvolta și  împărtăși cu ceilalți, trebuie doar să începem să îl căutăm.

Am uitat să fim fericiți, Liane Moriarty

Titlul original al romanului este ”What Alice forgot” adică ”Ce a uitat Alice” și părerea mea este că așa, trebuia să rămână, pentru că Am uitat să fim fericiți îți induce, cumva, firul narațiunii.

Însă Liane Moriarty le sare în ajutor celor de la editura Trei( ntz, ntz, ntz) cu harul acesteia , de a împleti lucrurile banale și normale din viața  de familie a oricărui cuplu, cu suspans, și mister… mult mister și elemente imprevizibile.

Acest roman este unul în care îți dai seama, de la prima pagină că vei afla finalul, fix în ultima pagină. Acest lucru poate fi frustrant sau dimpotrivă, provocator. Pentru mine a fost un pic din ambele, dar mi-a plăcut foarte mult pentru că dincolo de povestea simplă și aparent liniară, a unei femei căsătorite a cărei viață devine peste noapte banală și superficială, m-a frapat și intrigat dezbaterea propriei mele temeri.

Imediat vă explic.

Una dintre temerile mele majore este( sper să nu!) să mă trezesc într-o zi, că am uitat o bună bucată din viața mea sau că tot ce îmi amintesc este doar o iluzie, demult apusă.

Sigur, Dr. House mi-ar da cu praf de Vicodin pe la nas și imediat mi-aș recăpăta memoria, dar până aș ajunge la el, mi-ar trece toate furcile caudine direct prin suflet, până mi-aș accepta soarta..dacă mi-aș accepta-o vreodată!

Revenind.

Ei bine, despre asta este vorba în cartea aceasta, Alice își pierde memoria ultimilor 10 ani din viață. Apoi încearcă să își amintească totul, cu ajutorul familiei și prietenilor, însă relațiile nu mai sunt așa cum le-a lăsat ea acum 10 ani. Totul s-a transformat, iar viața ei a devenit altceva .

Este fascinant cum se joacă Moriarty cu noi, cititorii, ne induce o idee, apoi ne-o exclude cu desăvârșire. Este un joc care , se pare, că îi place la nebunie acestei autoare pentru că l-am întâlnit și în celelalte două cărți, traduse și publicat el noi Secretul Soțului și Marile minciuni nevinovate( apropos,există  o mini serie ce rulează pe HBO, în care joacă Nicole Kidman și Reese Witherspoon ) .

Este o poveste despre viață și despre cum acesta ne poate învălui cu asalt și totuși într-o manieră lentă, cât să nu ne dăm seama decât când, uneori ,este prea târziu. Se repară greșelile? Cum? Ce impact au asupra lor, anumite decizii? Există viață după o decepție? A greșit ea sau a greșit el? Cum au ajuns aici? sunt întrebări la care veți afla răspunsul doar dacă citiți romanul.

 

Niciodată nu trebuie să ne lăsăm purtați de viață, încât să ajungem să concluzionăm că  Am uitat să fim fericiți. Cartea aceasta este și o lecție, spusă pe un ton amuzant tuturor soțiilor și soților din lumea asta care doresc să-și prelungească emoțiile primului an de căsătorie la infinit.

Despre Fifty Shades of Grey și văleu națiune!

Să fie vreo trei ani trecuți de când am citit trilogia, dintr-o răsuflare sau pe nerăsuflate, dar pe suspinate. Contrar, părerilor celorlați, declar pe proprie răspundere, că mie mi-a plăcut foarte mult. E adevărat, a fost suficient cât să acopăr subiectul tabu, adică nu am continuat să citesc alte cărți erotice/sado-masochiste sau cât se poate de pornografice, până astăzi când se pare că mi s-a făcut poftă din nou; dar trec la alt nivel și în perioada următoare voi încerca autori precum Anais Nin sau  Alessandro Baricco, trec un pic și pe la Alain Botton…pe scurt, material am…timp rămâne să-mi fac!

Cele Cincizeci de umbre ale lui Grey,  m-au făcut să mă gândesc( dar toate!), profund, la autoare adică la nebuna nebunelor pe numele ei E.L. James  și la imaginația sa, plină de picanterii sexuale și tabuuri de neconceput pentru firile mai firave și prețioase.

Poveste este simplă..și are multe aspecte( hmmm… recunoașteți aluzia? HA!).

Ea, țărăncuța studentă, cu un buget modest, o mașină neconformă cu propriile aspirații, și cu un orgoliu cât Pentagonul se împiedică, la propriu într-o zi, și-și găsește marea dragoste,  într-un pervers fără seamăn( eu nu am întâlnit în veci, așa personaj!) putred de bogat și un adevărat control freak…. restul las la aprecierea voastră, dar pentru asta  trebuie să citiți în jur de 1500 de pagini.

Și vă promit că nu o să vă plictisiți, dar atenție nu e un roman pentru pudici!

Acțiunea este dinamică, alertă, plină de suspans și atinge nenumărate aspecte ale vieții unui tânăr este despre dragoste, prietenie, familie, carieră… dar hai să fim serioși, în realitate acțiunea trilogiei se învârte constant și continuu în jurul sexului, pentru că povestea de dragoste abundă de scene explicit sexuale, partide de sex de care-ți va fi  jenă să vorbești chiar și cu cea mai bună prietenă. Toate au loc la ea, la el, la ei, acasă la el, acasă la ea, acasă la ei, în deplasare, în lift…adică aproape oriunde i se pare domnului potrivit…

Pe lângă plăcerea lecturării unei astfel de îndrăzneli scriitoricești vei găsi și o poveste care implică, bucurie, iubire, îndrăgostire, plânsete, dorințe nepotrivite, despărțiri și împăcări care se lasă cu vânătăi, secrete, traume etc. dar și lux adică muuult lux și apropos de asta,  aștept să vă lăsați surprinși de suma pe care Mr. Grey o câștigă pe secundă, de exemplu.  Wtf?!?! man!

În legătură cu titlul, simt să explic:

Am descoperit bijuteria și am împrumutat-o familiei, tuturor cunoștințelor, prietenilor ,aparent dispuși să aprofundeze prin lectură un astfel de subiect bun de ars pe rug în vremea puritanilor. Majoritatea s-a bucurat de lecturare, câțiva s-au arătat neimpresionați și puțini au renunțat la citit după doar câteva rânduri.

În prezent, rulează al doilea film din trilogie și națiunea s-a împărțit, din nou, în numeroase grupuri, în mediul online și nu numai.

Fiecare se arată mai oripilat decât altul. Eu nu înțeleg.

Dacă nu ți-a plăcut trilogia, de ce te duci la film?

Dacă ți-a plăcut trilogia, ce te face să crezi că normele audiovizualului de azi, din întreaga lume, ar permite scene sado-maso-pornografice explicite?

și

Nu ai priceput până acum, că cititul unui roman este de cel puțin 69(sic!) de ori mai bun decât orice film s-ar face după el?

 

 

În umbra pașilor tăi, Vitali Cipileaga

În continuare sunt în perioada în care vreau să citesc despre drame. Încă nu mi-am terminat procesul de suferință în care sunt, dar parcă am exagerat, citind câteva cărți, consecutiv, cu subiecte care se petrec în cel de al doilea război mondial, atunci când oamenii și-au dovedit, încă o dată, în istorie, primitivismul. Sunt la cea de a treia, dar pe care, momentan, am abandonat-o pentru că, sincer vă spun nu cred să existe o carte mai tristă ca cea a Svetlanei Aleksievici și anume Războiul nu are chip de femeie. .. voi reveni asupra ei, în curând!

Așa că m-am delectat cu În umbra pașilor tăi de Vitali Cipileaga, din dorința de a înțelege cum poți depăși o traumă  survenită în urma unei pierderi omenești.

Ei bine, am ieșit dintr-un război ca să intru în altul, într-unul sufletesc, în care dragostea ia multe forme, începe cu inocența unei iubiri din tinerețe, care dictează că nimic rău nu se poate întâmpla, apoi răul își desfășoară aripile negre și iubirii i se alătură frica, mai târziu dragostea apare din nou, dar de data aceasta este respinsă din cauză că temerile și fricile fac echipă pentru a nimici iubirea. Ah! Dacă-ar știi tinerii cum să ocrotească și să ferească de rele iubirea, încă de la început de la primul fluturaș!

În umbra pașilor tăi este povestea lui Theodor, un tânăr cu inima zdrobită în urma unui accident în care Paula, iubita lui, piere.

Am citit destule povești de dragoste, cât să intuiesc anumite deznodăminte, însă în cartea de față, mi-a fost destul de greu, pentru că Cipileaga a reușit ca în cele 242 de pagini să-mi alunge gândurile, de la certitudine la incertitudine, de la natural la supranatural…și într-un final m-a făcut să mă las pradă hazardului adică să citesc fără să încerc să intuiesc și mai apoi am fost surprinsă de final.

Ce mi-a plăcut la această carte, este faptul că mi s-a părut a fi o carte contemporană, actuală, cu multe referințe la care am zâmbit a nostalgie, cum ar fi muzica dar mai ales locurile pe care obișnuiam să le frecventez pe vremea când locuim în București și care sunt menționate din abundentă, aici în carte. Nu știu cum se face dar în cele două seri în care am stat în compania cărții, citind-o, m-am simțit foarte apropiată și familiarizată cu personajele. Toate sunt bine conturate, și asupra tuturor planează misterul, în așa fel încât cititorul este îndemnat să nu rateze niciun detaliu care l-ar putea face să dezlege acțiunea plină de suspans în care scriitorul îl aruncă, fără milă pe Theodor.

L-am îndrăgit, compătimit și chiar încurajat pe Theodor și am găsit în el, multe asemănări cu câțiva apropiați de-ai mei, dar chiar și cu mine însămi, acum mulți ani.

Cu siguranță, este un roman psihologic în care se analizează calea spre refacerea unui suflet zdrobit, și veți găsi de toate călătorii, trenuri și avioane, dar mai ales fericire, bucurie, prietenie, moarte, tristețe, iubire, admirație, înțelegere, dorință.

Recomand  acest roman,acelora  în care speranța nu moare niciodată, nici atunci când totul pare fără cale de întoarcere.

Privighetoarea, Kristin Hannah

Priveghetoarea este un nume de cod, care te va duce în interiorul celui de al doilea război mondial, acolo unde femeile duc un alt fel de război, fără ca prezența acestora să fie măcar bănuită, cel puțin la început.

Povestea este una complexă și care urmează să fie ecranizată. Pe bună dreptate! Pentru că Kristin Hannah a reușit să echilibreze aproape matematic, dinamica unei familii care luptă pentru supraviețuire, pe front și acasă și continuă lupta după terminarea războiului pentru a face ca toate eforturile ultimilor ani să conteze. Structura romanului pe capitole e menită să mențină suspansul, dar într-un fel echilibrat și deloc deranjant. Apreciez acest tip de scriere, care nu exagerează cu doza de suspans.

Vă invit să intrați într-o poveste  complexă despre viață, dragoste și teroare, despre prietenie și loialitate, despre spionaj, abandon, moarte, protecție, și multe alte atribute ale unui război nedrept pentru, absolut, toți participanții.

Veți face cunoștință cu o îndârjire nemărginită a unor femei dispuse să accepte umilința și durerea fizică pentru a rezista în fața unor nemți născuți dintr-o mamă, Germania nazistă, care pentru o perioadă de câțiva ani, crânceni, a furat milioane de suflete din oameni, i-a redus la nevoile primare, pe care mai apoi li le-au refuzat.

Întâmplare sau nu, aceasta este cea de a doua carte, pe care o citesc anul acesta, despre război,opresiune, evrei și copii spectatori la un peisaj grotesc,  a cărei acțiune începe în anul 1939, în Franța, într-un sat mic și pașnic asupra căruia nu planau dezastrul și dezumanizarea ce aveau să-l învăluie ca o ceață apăsătoarea timp de mulți ani.

Când ne referim la război, inevitabil, mintea ne zboară către bărbații care luptă în tranșee și care se agață de propria viață cu ajutorul gândului că întoarcerea acasă și vederea celor dragi, vor șterge ororile de pe câmpul de luptă. Dar acasă poveste a bărbaților de pe front mai are un capitol, nebănuit, cel care se referă la războiul femeilor rămase acasă și care luptă continuu până la epuizare fizică și psihică pentru supraviețuire, dar și al acelora care se infiltrează, frizând nebunia mai degrabă decât curajul, trecând pe sub mustățile inamicului cu mesaje revelatoare. Multiplele războaie duse în paralel sunt dure și menite să schimbe fundamental participantul.

Dacă ați prins un pic de încredere în mine, atunci vă rog să citiți acest roman. Acțiunea este alertă, plină de suspans, este adevărat că romanul are multe scene triste, uneori atât de dure încât simpla lor rememorare îți adună toate emoțiile și-ți frâng inima. Însă, nu trebuie să te sperie o astfel de lectură, pentru că am certitudinea( am citit mărturii adevărate, ale supraviețuitorilor celui de al doilea război mondial care mi-au înjumătățit nopțile de somn) că atrocități ca cele inserate în povestea privighetorii, s-au întâmplat. Nu trebuie să te ferești de astfel de lecturi, ci trebuie să le citești pentru ca nu cumva să avansezi, în vârstă, cu ideea că omul nu a fost capabil, niciodată, de fapte cumplite, doar pentru faptul că tu nu le-ai trăit.

Urlă cărțile de istorie cu fragmente din viețile efemere ale marilor războinici, dar acelea sunt pentru un public restrâns, pasionat de istorie. Acest tip de roman, realist, se adresează publicului larg, care dorește să cunoască părți ale istoriei, din trecutul, relativ apropiat, dar îmbrăcate în mantia unei povești imaginate.

Vă doresc spor la citit și vă aștept cu păreri, în comentarii.

Editura: Litera

Pagini: 476

Autor: Kristin Hannah

Traducător: Graal Soft

 

 

Hoțul de cărți, Markus Zusak

A doua carte pe care am citit-o în 2017 și deja prima căreia i-am acordat 5 steluțe din 5, pe Goodreads

Am ocolit această carte aproape doi ani de zile. Aflasem subiectul și nu îmi doream să citesc încă un roman despre atrocitățile care s-au întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Însă, cred că nimic nu este întâmplător și cartea mi-a sărit în brațe, din bibliotecă, exact la momentul potrivit, adică în ceastă perioadă în care am sufletul ”frăgezit” de un eveniment neplăcut, pe care viața, oricum,  ni-l promite tuturor. Eh..

Este un roman care mi-a plăcut foarte mult, chiar dacă începutul și structura acestuia mi s-au părut un pic confuze; Totuși sufletele noastre trebuie să fie luate cu binișorul, atunci când astfel de subiecte( război, moarte, pierdere) sunt abordate, iar  din punctul meu de vedere, Markus Zusak este un maestru al acestei tehnici. Fiecare capitol are un mic preambul format din cuvinte ca niște etichete cu care , noi, blogării suntem familiarizați și care ne pregătesc pentru acțiunea în care urmează să intrăm. Nu ne lasă să sperăm, în zadar, că orice situație negativă va avea un final fericit, ci ni-l aruncă brusc, în minte, încă de la bun început. Și în cazul de față, este mai bine așa. Veți vedea!

O poveste care se desfășoară în timpul celui de-al doilea război mondial, nu poate să fie decât una cu un final previzibil, trist și supărător pentru că războiul despre care vorbim nu este o ficțiune, ci este o realitate pe care noi toți am moștenit-o, o certitudine a unei perioade plină de atrocități în care oamenii au devenit neoameni, evreii au fost transformați în momeală pentru Moarte, iar naziștii au devenit demonii care au aruncat cu momeala în hăul Morții.

Hoțul de cărți este Liesel Meminger , o fetiță care supraviețuiește copilăriei, maturizându-și simțurile. Citind această carte veți face cunoștință cu o perioadă neagră a omenirii prin ochii acestei fetițe.

Cartea este plină de surprize care, în avalanșa de tristețe, surprind în mod plăcut, cititorul. Este o poveste despre supraviețuire, prietenie, iubire pură, pasiune, pierdere, suferință, război, moarte și nu în ultimul rând despre cum pasiunea pentru lectură alină multe persoane aflate în pericol de moarte.

Abia aștept să descoperiți, singuri, cine este naratorul și cum se raportează acesta la personajele cărții.

Părere mea este că această carte poate fi oferită adolescenților care doresc să înțeleagă și să observe o altă fațetă a războiului care nu se desfășoară pe câmpul de luptă, ci acasă. Oare nu ne închipuim că toții nemții au fost niște brute mașinizate și adaptate pentru crime în masă? Oare nu ne închipuim că unii evrei nu erau și ei nemți? Dacă trăim cu această impresie, atunci Hoțul de Cărți este o primă carte pe care trebuie să o citim.

De asemenea, adulții care citesc această carte vor avea parte de încă o mărturie dură asupra consecințelor pe care un război le răsfrânge asupra omenirii și sunt convinsă că vor mai surprinde și alte câteva elemente, eu de exemplu trăiesc cu impresia că Markus Zusak a inserat, pe ici pe colo, un sarcasm menit să pălmuiască cititorul.

(Copii nemți căutau monede pierdute. Evreii nemți erau cu ochii în patru să nu fie arestați).

Sincer, vă spun, de la un anumit punct al narațiunii, mi s-a tăiat respirația, iar emoțiile m-au transformat într-o fântână de lacrimi. Așadar, atenție, aceasta este o carte dură!

Iar când războiul se va desfășura doar pe o tablă de șah, atunci lumea va avea o șansă în fața dezumanizării!.. până atunci:

…toți o apă și-un pământ…

Editura: RAO
An apariție: 2011
Titlu original: The Book Thief
Pagini: 440

Chemarea îngerului, Guillaume Musso

Este cel de al treilea roman pe care îl citesc și cel căruia i-am acordat doar două steluțe( pentru efortul scriitorului și pentru răbdarea mea). Nu prea mi-a plăcut pentru că deși ficțiune, totuși parcă prea neverosimile situațiile imaginate.

Am avut și continui să am senzația că pentru această carte Guillaume Musso s-a folosit de rețeta succesului care l-a consacrat în cărțile anterioare, respectiv subiecte care te țin cu sufletul la gură până la final și o înșiruire de scene plauzibile și spre final de-a dreptul revelatoare, DAR a greșit pentru că a deconectat un pic succesiunea scenelor cu niște informații prea puțin credibile.

Părerea mea e că prea a fost scris la repezeală, și pe mine, una, soluționarea anumitor scene nu m-a satisfăcut, în sensul că mi se pare că a le-a lăsat parcă nefinalizate.

Doi adulți, grăbiți și cam triști, fac schimb de telefoane, din greșeală pe un aeroport aglomerat. În încercarea de a își recupera fiecare în parte, telefoanele, amândoi invadează spațiul intim al celuilalt și de aici un thriller plin de turnuri și situații care mai de care mai neplăcute.

El are o viață complicată, ea ascunde ceva, se urăsc de moarte( dialogurile mi se pare de-a dreptul puerile), apoi ca prin minune se iubesc, dar nu chiar…apoi apare criminalul de profesie, în peisaj, o fetiță este dată dispărută și dinamica poveștii se schimbă radical și tot așa, o învălmășeală, de m-a luat capul!

Un roman polițist care deși m-a prins, dar doar pentru că-s curioasă, din fire, nu mi-a plăcut. Asta nu m-a împiedicat, însă, să îl termin de citit.

Din trei, unul care nu mi-a plăcut, mai încerc nu mă las!

Editura: All

Titlu original: L`appel de l`ange

Traducător: Liliana Urian

An apariție: 2015

Număr pagini: 336

Cu ultima suflare, Paul Kalanithi

Aceasta este singura carte care a primi 5 stele din 5, în 2016. A fost ultima pe care am citit-o și pe care am terminat-o chiar pe 30 decembrie noaptea, în jur de ora 3 a.m.. Ah! cât de puțin aveam să știu, că numai la câteva zile diferență, urma să experimentez durerea unei pierderi de neînlocuit.

Cu ultima suflare m-a marcat și dacă uitasem, mi-a adus aminte că sunt un simplu om, de o efemeritate dureroasă.

Paul Kalanithi rezident neurochirurg se pregătește să moară și o face în cel mai nobil fel, începe să-și scrie viața, să ne-o lase, nouă celor rămași, drept moștenire. Este o mărturie a unui om care a decis să îmbrățișeze moartea, mai degrabă decât să se teamă de ea. Pentru un om pasionat de știință, de mintea umană, dar mai ales de sufletul omului, lipsa fricii în fața unei morți iminente, m-a impresionat.

” Decizia lui Paul de a nu îți feri ochii de moarte arată o tărie de caracter pe care nu o prețuim suficient în cultura noastră speriată de moarte.”

”… scrierea cărții sale a fost o șansă pentru ca ”văzătorul” curajos din el să poată să ne spună, să ne învețe cum să înfruntăm moartea cu integritate.”

Paul Kalanithi îți folosește calitatea de scriitor la care aspirase, în trecut și redă câteva momente marcante ale propriei existențe.

”Înainte de a opera pe creier un pacient, mi-am dat seama că trebuie să îi înțeleg mintea în primul rând. Să-i înțeleg identitatea, valorile, motivele pentru care consideră că meriți să te lupți și dezastrele pe care el le consideră acceptabile pentru a încheia aceeași viață”

Timpul e scurt, iar moartea vine, deși anunțată, totuși se simte ca și cum ar fi sosit inopinat.

Cartea, în sine, este o bijuterie, chiar dacă foarte tristă ea merită citită, pentru că este povestea reală a unui om care după ce a avut certitudinea, că în scurt timp urma să moară, a hotărât să împărtășească lumii, drumul său pe ultima potecă pe care viața i-o pregătise.

Coerența cu care-și descrie aspirațiile, sentimentele, trăirile la aflarea sentinței dată de o viață scurtă, dar și procesul tratamentului, fac din această mărturie un îndemn la demnitate și curaj.

Lucy, soția acestuia care a dat naștere singurei lor fiice, Cady, a terminat ceea ce Paul Kalanithi a început, astfel ea ne oferă ultimul capitol al cărții, dar și al mărturiei. Sunt impresionante completările ei, eu una am rezonat 101% cu suferința ei și asta pentru că știam că  eu însămi, urmează să rămân, doar cu amintirea unor clipe magice petrecute alături de om pe care îl iubesc din prima clipă, de când am devenit conștientă de lumea înconjurătoare.

Apoi ca o coincidență, dinamica vieții mele s-a schimbat definitiv.

S-a întâmplat ca un fulger.

Și nu îmi este ușor să scriu despre sentimentele care m-au copleșit la doar 2 zile după ce am citit cartea, atunci când primul meu, cel mai bun prieten din copilărie s-a predat în fața morții și m-a lăsat într-o durere ale cărei junghiuri le simt, fizic, adânc în inimă. Prietenul meu cel mai bun, din copilărie, ar fi împlinit 86 de ani pe 14 ianuarie, însă socotelile lui cu viața au luat sfârșit într-o noapte, pe care nu mi-am dorit niciodată să o apuc. La fel cum Lucy l-a asistat, așa am fost și eu  prezentă și m-am rugat și continui să o fac, ca tataie să ajungă în lumină.

Durerea în fața morții nu are leac și nici nu poate fi evitată.

Noi cei care am pierdut persoane pe care le-am iubit adevărat, trebuie să învățăm să trăim cu absența lor așa cum tinerii părinți învață să trăiască alături de primul lor copil.

Am terminat anul în hohote de plâns, dar NU ca o consecință am început pe cel nou cu o durere care nu are echivalent.

Așa e viața!

Editura: Nemira

Titlu original: When breath becomes air

Traducător: Monica Șerban

An apariție: 2016

Număr pagini: 192

Viața e ușoară, nu-ți face griji, Agnes Martin-Lugand

Așa cu mi-am promis, imediat ce am terminat de citit Oamenii fericiți citesc și beau cafea am fugit în prima librărie,ce mi-a ieșit în cale și am cumpărat această carte, care speram mult, mult să nu mă dezamăgească și Slavă Domului, nu a fost cazul!

Dacă la prima parte, am avut un nod în gât în primele 40 de pagini, ei bine, la aceasta am bocit de mi-a ieșit sufletul din mine începând cu pagina 54. M-am oprit în repetate rânduri din plâns ca să îmi liniștesc soțul, încercând să îi  explic că totul e în regulă cu mine, doar că m-am lăsat pradă emoțiilor pe care Lugand le-a desăvârșit prin scrierea sa și în aceasta, cea de a doua carte.

Vi s-a întâmplat vreodată să cititți o carte și să vă pară rau că aț terminat-o?

Mie așa mi s-a întâmplat cu Oamenii fericiți citesc și beau cafea, iar motivul pentru care am cumpărat-o pe aceasta a fost acela că mi-am dorit să continui această emoție pe care am descoperit-o în prima parte.

Inițial în primele pagini am regăsit puțin din personajul așa bine creionat în cartea precedentă, și preț de câteva pagini am crezut că experiența nu o să fie nici pe departe ca aceea pe care o trăisem la prima carte. Însă m-am înșelat, imediat am înțeles capcana pe care Lugand mi-a întins-o și anume,  m-a făcut să înțeleg că personajul principal, Diane, deși purta în suflet trauma ce i-a deturnat complet, viața, era o Diane schimbată care revenise printre muritori și se pregătea pentru o nouă etapă.

Mă cunoașteți deja, sper că nu vă așteptați să vă povestesc intriga!

Am să vă spun că dacă v-a plăcut prima parte, cu siguranță o să o iubiți și pe cea de a doua. Pe mine m-a introdus într-o lume în care orice rău are o rezolvare și în care trebuie să alegi să mergi mai departe în necunoscut, să riști să te atașezi din nou de persoane și de locuri, să îți iei din nou la revedere pentru totdeauna de la anumite persoane, să știi când să te oprești din a îți mai face rău, să continui drumul spre bine și lumină.

Pe mine, aceste două cărți ce spun, aparent, o poveste simplă, m-au făcut să îmi aduc aminte de propriul trecut în care fericirea de azi, nu exista în proiecțiile mele de viitor. Am rezonat nu neapărat cu povestea tristă ci mai degrabă cu lupta pentru vindecare la care viața ne supune din când în când.

Vă recomand să citiți aceste 2 romane și vă promit câteva ore de curățare interioară.

Editura: Trei

Colecție: Fiction Connection

Titlul original: La vie est facile, ne t’inquiéte pas

Traducător: Carmen Otilia Spînu

An apariție: 2016

Număr pagini: 232

Ora de aur, Ann Leary

Am citit acest roman  în 2015, iar azi, făcând rondul de rutină prin bibliotecă, mi-am adus aminte de povestea asta.

O recomand pentru că mi-a plăcut foarte mult. Un alt fel de roman. Povestea unei vieți prin ochii unei femei de 60 de ani, care este un agent imobiliar de succes și despre care vecinii cred că este vrăjitoare. Probabil că  stă în noi toți, tendința de a mistifica lucrurile pe care nu le înțelegem. E drept, Ann Leary ne ajută cu personajul feminin pe care l-a creat, Hildy  Good, despre care se zvonește că ar fi descendenta unei faimoase vrăjitoare din Salem.

Ceea ce părea a fi neinteresant,în primele pagini, s-a transformat într-o poveste captivantă, frumoasă de care m-am desprins cu greu. M-a captivat și mi-a arătat și fața mai puțin plăcută din viața unei femei, supusă propriilor vicii.

Ora de aur este despre prietenie, încredere, vicii, dependență, nesiguranță, succes, frică, teamă și curaj. Este un roman cu dialoguri interesante, prin intermediul cărora aflăm despre adevărate abilități,  pe care un om le poate dezvolta.

Spor la citit!

Minciuni pe canapea, Irvin Yalom

Am citit acest roman în anul 2013, dar a fost atât de bun, încât rețin multe detalii, chiar și azi după trei ani și peste 100 de cărți citite.

Trebuie să menționez că scriitorul este și un psihoterapeut renumit care a publicat numeroase tratate de specialitate și probabil acesta este motivul pentru care romanul, care are ca personaj principal, un psihoterapeut, a ieșit atât de bun și bine.

Povestea nu e simplă deloc, dar în societatea asta ciudată, în care trăim cu toții astăzi și în care înnebunim pe zi ce trece, intriga romanului pare fi o posibilă realitate.

Este vorba despre etică și confidențialitate, despre încredere și trădare, despre adevăr și minciună, despre vulnerabilitate. Ei bine, toate acestea se amestecă iar pacienții schimbă rolurile cu psihoterapeutul, într-un dans inteligent, care ne oferă, nouă cititorilor, momente de-a dreptul comice.

Tema vulnerabilității care este prezentă în acest roman, cap-coadă, ia diferite forme care merită citite și analizate, căci surpriză! Vulnerabilitatea ne poate învălui și pe noi, imediat face haț și greu o mai dăm la întors.

O minunăție de roman, pe care l-am declarat, la momentul respectiv, cel mai bun roman al anului.

Acestă carte face parte, constant, din recomandările mele.

De aceea vă spun că:

Citind această carte veți afla despre transferuri emoționale, despre tras pe sfoară, despre sinceritate, despre terapii experimentale și riscul acestora, despre etică și deontologie, despre mintea oamenilor care vor, cu orice preț, să își atingă scopul. Și toate astea într-o atmosferă amuzantă, scris inteligent, cu un vocabular frumos.

Editura: Humanitas

Colecție: Raftul Denisei

Titlu original: Lying on the Couch

Traducător: Carmen Toader

An apariție: 2013

Număr pagini: 392

Sticletele, Donna Tartt

Ziua22 #blogmas

Un roman care sperie prin mărime(1108 pagini) dar care, în ciuda dimensiunii, este foarte bine scris, coerent, iar fluența acțiunilor nu plictisește, am simțit doar sper final că autoarea s-a încurcat un pic în niște descrieri lungi, însă nimic care să mă oprească din citit.

Cumva, îmi era dor să citesc o carte care să se centreze pe viața  unui adult încă din copilăria acestuia, pentru că este fascinant să urmărești evoluția, să vezi cum se dezvoltă, să înțelegi pericolele la care acesta s-a expus sau a fost expus de către apropiați. Apoi să vezi copilul care se transformă într-un adolescent, să observi, din locul tău confortabil, din spatele copertelor, cât de urâte pot fi trăirile unui adolescent, cât de naiv și credul poate fi un  un copil, poleit de o adolescență dură, cât de nepotriviți pot fi adulții din jurul acestuia. Apoi, vezi cum adolescentul se transformă într-un tânăr care începe să discearnă între rău și bine, începe să face alegeri, află ce este dragostea, prietenia, continuă să facă greșeli, iar într-un final, tânărul se transformă într-un adult care începe să culeagă ce copilul, adolescentul și tânărul din el, au semănat în anii trecuți, iar adultul devenit, trebui să găsească soluția , să vindece rănile, să oblojească sufletul, să facă din nou alegeri.

Cartea este fascinantă, și credeți-mă, m-am abținut cât am putut să nu v-o povestesc. Este o poveste , care mi-a rămas în suflet, pentru că Donna Tartt a avut grijă să insereze multe întâmplări, generatoare de diverse emoții. De asemenea, scriitoarea a reușit să creioneze foarte bine fiecare personaj, toate sunt bine definite și au scopuri clare în viața personajului principal Theo Decker. Nu rămâne decât să le descoperiți

Oamenii fericiți citesc și beau cafea, Agnes Martin Lugand

M-a atras titlul și am cumpărat cartea fără să citesc nici măcar o recenzie, mi-am asumat faptul că s-ar putea ca titlul să mă fi indus în eroare. Și așa a fost, dar nu mi-a părut rău. Dovadă stă drumul meu, în prima librărie, cu intenția de a cumpăra și cartea ce a urmat acesteia, pentru că pe Oamenii fericiți citesc și beau cafea  am citit-o dintr-o răsuflare.

M-a emoționat foarte mult , iar în  primele 40 de pagini am avut un nod în gât și lacrimi în colțurile ochilor.

Neplăcutul eveniment din viața Dianei, o destabilizează complet. Nu o mai interesează nimic, nici de părinții săi nu-i mai pasă, iar viața pentru ea, nu mai este decât o tortură continuă care începe cu fiecare dimineață în care deschide ochii. Trebuie să fie cumplit să experimentezi așa traumă. ( o afli din primele pagini 🙂  )

În ciuda acestui subiect trist, Lugand reușește cumva să transforme o situație fără scăpare sau vindecare într-una cu soluții reale, pentru că numai moartea e iremediabilă, așa-i? Pentru restul, sau mai ales pentru cei rămași printre noi, viața continuă.

Lectura este una simplă și care te solicită emoțional pentru că treci de la tristețe profundă, la speranță de la deznădejde la încercarea de a depăși momentul traumatizant, de la ură la dragoste, de la vină la speranță și tot așa, un amestec de sentimente și trăiri, dar Atenție!, scris frumos și într-o notă pozitivă.

Mă fascinează astfel de lecturi, care expun o situație posibil reală , dar și o soluție, care de multe ori nu este chiar ușor de acceptat, însă viața are în fiecare zi surprize pentru noi sau pentru personajele care ne trec pragul sufletului, atunci când deschidem copertele.

Cu ce am rămas eu din cartea asta? Cu o a nu știu câta confirmare, a faptului că omul atât fizic, dar mai ales psihic este programat și deține abilitățile necesare, care-l ajută să se redefinească, să înceapă din nou de la zero până îi reușește, adică are puterea să lupte, sau dacă nu o are trebuie să citească astfel de cărți menite să îi dea putere și celui mai slab.

Mi-a plăcut, acum fug să citesc și Viața e ușoară, nu-ți face griji!