Ce mi-a șoptit o vrabiuță, Biz Stone

Citisem despre această carte, că Biz Stone co-fondatorul platformei Twitter povestește în detaliu despre Twitter. Cum eu nu sunt utilizator Twitter, am ocolit-o preț de multă vreme.

Ce greșeală!

Pentru că este o carte nu doar amuzantă, dar și plină de inspirație pentru oameni deschiși către creativitate, interesați de acest fenomen global al platformelor de socializare cât și despre mici picanterii din viețile acestor coloși care și-au câștigat locul la masa rotundă a Internetului, pornind de la o idee a cărei dezvoltare pe scară largă părea un eșec, din toate punctele de vedere.

Dar inovațiile vin cu sacrificiu, curaj și nebunie, multă nebunie, mult curaj și un inimaginabil sacrificiu.

Și eu sunt antreprenor, și eu am idei, și eu încerc să le implementez, și eu am eșuat de nenumărate ori.

Stați! Nu leșinați!

Departe de mine, vreo comparație cu, nici măcar această tipologie de om de afaceri, dezvoltator, filantropist, activist etc.

Ce voiam să subliniez?

Inspirația o găsești în astfel de oameni, care într-o dimineață se trezesc cu o idee atât de nebunească încât să-și riște continuarea studiilor universitare, situația financiară și confortul în totalitate.

Puțini sunt aceia care au dezvoltat o afacere de succes, având toate resursele încă de când au deschis ochii. Sau cel puțin despre aceia nu prea se spun multe, sau nu au același impact pentru omul de rând.

Ce am înțeles eu din cartea asta?

  1. Limitările și constrângerile reprezintă porțile sigure către creativitate. Cu cât ești mai limitat și mai constrâns de anumite situații fie financiare sau relaționale, cu atât ești mai îndârjit în a-ți crea niște oportunități favorabile. Biz Stone spune că creativitatea este o sursă regenerabilă și ne îndeamnă pe toți să fim creativi, în fiecare zi.  Un simplu exemplu de creativitate pe care l-a impus Biz Stone în timpul liceului a fost implementarea politicii fără teme. Cum a depășit această perioadă și ce rezultate a avut, vă invit să descoperiți singuri și vă asigur că este tare amuzant.
  2. Trebuie să accepți potențialul eșec, de fiecare dată când pornești la drum cu o idee pe care vrei să o transformi în afacere. Probabil sunt unii norocoși, care din săraci lipiți pământului au devenit miliardari peste noapte, eu nu am auzit de ei. Biz Stone a avut parte de atâtea eșecuri, pe care le detaliază în carte, că am rămas cu impresia că dacă el a reușit, atunci poate oricine.
  3. Banii mulți înnebunesc omul. Așa este, dar Biz Stone spune că ceea ce diferențiază nebunul cu bani de cel sărac este caracterul. Dacă erai un om bun și atunci când banii nu te dădeau afară din casă, atunci acum, când ai foarte mulți, probabil că ești un filantrop excelent, dar dacă erai un piece of shit înainte, probabil că acum ești un piece of shit cu bani mulți.  M-a distrat analiza asta, și dacă mă uit în jur, o înțeleg perfect.

Sunt foarte multe lucruri noi și interesante de descoperit din această carte, de aceea vă invit să o achiziționați chiar  acum din librăria noastră.

Călătorie către sine. Memoriile unui psihiatru, Irvin D. Yalom

Într-o zi, la începutul lui 2017, verificând news feed-ul pe Facebook am dat peste informația conform căreia, unul dintre autorii mei preferați, Irvin Yalom, urma să lanseze ultima sa carte, și avea nevoie de ajutor pentru a alege coperta. Tot în postarea aceea spunea că după o carieră atât de lungă în domeniul psihiatriei și după atâtea tratate de psihologie și romane publicate, a venit vremea să închidă aceste capitole din viața sa și să se dedice exclusiv familiei. Ironice dar și amuzante aceste ultime vorbe care închideau postarea, având în vedere că omul avea deja 85 de ani. Deci, există un timp pentru toate, așa-i?

Fiind un fan declarat al autorului, imediat mi s-a prins o idee de suflet. Mi-am dorit, din toată inima, să primesc cadou acest volum. Voiam să asociez cartea cu o persoană, un moment, voiam să fie ceva mai mult decât doar o carte dintre multele pe care le comand eu însămi, lunar. Am lansat câte o vorbă în dreapta și-n stânga, dar cum nu-mi place să insist și cum probabil nu am fost suficient de explicită, uite cum cartea s-a lansat în Romania și eu mă uitam în rafturile virtuale ale librăriilor online și nu puteam apăsa butonul finalizează comanda. Ideea că îmi doream să o primesc cadou era atât de puternică, încât probabil așa a apărut colaborarea cu Cartepedia. Contactată fiind de ei, imediat am știut ce carte îmi doresc. Și am spus-o!

Cartea aceasta va ocupa, vreme lungă, un loc de cinste pe noptiera mea. Revin asupra ei, în fiecare săptămână, chiar dacă am terminat-o de citit, o dată.

Foarte ușor de citit, în sensul că Yalom, se adresează nouă tuturor, adică și acelora care nu sunt familiarizați cu termenii specializați, din psihiatrie. El însuși a spus că poate asta a fost una dintre cele mai interesante provocări, să se dezbare de cuvintele specifice domeniului în care a profesat toată viața și să poată, astfel să se adreseze unei plaje mai mari de cititori, folosind un limbaj pe înțelesul tuturor. Eu, citindu-i aproape toate romanele și răsfoind cu nesaț chiar și Psihoterapia existențială (un tratat/manual de psihologie) am simțit pe deplin acest lucru.

Cartea aceasta este o introspecție personală sensibilă și delicată, este o autobiografie menită să ofere explicații, un volum de memorii excepțional.

Am simțit-o ca și cum marele psihiatru-scriitor a deschis o ușă către propriile experiențe, care i-am marcat dezvoltarea personală și care l-au întregit ca ființă. Pornește de când era doar un copil, născut în State, dar din părinți evrei polonezi care fugiseră din Rusia. Un copil căruia îi plăcea să citească, găsind astfel un refugiu de la toate neplăcerile pe care le experimenta în interiorul propriei familii. O mamă exigentă și rece și un tată slab și influențabil. Și-a trăit copilăria într-un apartament mic deasupra magazinului condus de părinții lui și a trăit rușinea de a locui într-un ghetou și înconjurat de familia lui care nu a știut să îi arate dragostea. A studiat, din greu, dar cu plăcere și a continuat să profeseze, chiar și în perioada în care a scris această carte. A cunoscut-o pe iubita lui, aceea care i-a dăruit 4 copii și cu care a fost căsătorit aproape de 60 de ani. o iubire sinceră și înțeleaptă și încununată de fidelitate. Are 7 nepoți și este foarte activ pe Facebook.

Există un episod, chiar la început care m-a impresionat, în mod deosebit și asta pentru că are legătură cu familia. Tatăl său în vârstă de 46 de ani are un episod asemănător unui infarct, iar toată spaima, frica și ura adunate în sufletul mamei , se răsfrâng asupra lui:

”…Da, mama a avut motive foarte serioase să se simtă ușurată când am plecat de definitiv de acasă, la douăzeci și doi de ani. Eu tulburam liniștea. Ea nu a avut niciodată un cuvânt bun pentru mine, iar eu i-am răspuns cu aceeașsi monedă…”

….

”Când avea vreun necaz, mama revenea la un fel de gândire primitivă: dacă se întâmplă ceva rău, atunci e musai să existe un vinovat. Și vinovatul eram eu.”

”Tu l-ai omorât. Tu l-ai omorât.” Încă aud vocea stridentă a mamei. Îmi amintesc cât de mic m-am făcut, paralizat de frică și furie. Aș fi vrut și eu să strig la ea: ” Nu e mort! Taci din gură, idioato!”

….

”În noaptea aceea mi-am văzut tatăl la un pas de moarte; am simțit, ca niciodată, furia vulcanică a mamei și am luat decizia autoprotectivă de a mă închide față de ea. Trebuia să fac cumva să ies din familia aia. Următorii doi spre trei ani abia dacă am vorbit cu ea am trăit ca niște străini sub acelasi acoperiș. Dar cel mai mult îmi amintesc ce ușurare profundă și totală am simțit când a intrat doctorul Manchester în casa noastră: 

”Uite, fiule, bate puternic și regulat, ca un ceas. Nicio grijă. Va fi bine.”

Așa un dar nu mai primisem de la nimeni. Am decis atunci, pe loc, că vreau să fiu ca el. Voiam să fiu doctor și să-i alin pe alții așa cum mă alinase el pe mine.

Tata și-a revenit treptat și a mai trăit încă douăzeci și trei de ani.”

Nu pot decât să îmi imaginez, cât de dureros poate să fie să îți dorești să simți iubirea mamei, dar asta să nu se întâmple.

Eh, și de aici începe aventura cu acest volum.

Yalom merge pas cu pas cu amintirile din copilărie și până în prezent, este urmărit de coșmaruri pe care încearcă să le deslușească, folosind armele din dotare și anume autoanaliza. Se transformă în psihoterapeutul care tratează copilul-Yalom și mai apoi adultul-Yalom, iar acest transfer între Yalom-psihiatrul renumit, Yalom-bătrânul de 85 de ani, Yalom-copilul necăjit și neînțeles, Yalom-adultul care și-a construit o familie frumoasă, Yalom-scriitorul, aduce o savoarea extraordinară acestui volum de memorii pe care l-am devorat și continui să o fac, din când în când.

Se fac câteva referiri la momentele în care a publicat o carte, un tratat, la personajele pe care le-a creat, la cazurile pacienților săi pe care i-a tratat, dar toate într-un cadru elegant, nimic scandalos, nimic ieșit din comun, ci toate expuse și aplicate spre propria autoanaliză.

Eu cred și cumva, Yalom confirmă ideea că deși există terapii studiate și aplicate pacienților, totuși fiecare pacient are propria lui poveste, astfel că fără creativitate psihiatrul nu ar putea conduce pacientul spre vindecare.

A fost o încântare să cunosc mai multe lucruri despre autorul meu preferat, așa așa prima mână, adică prin propriile lui vorbe.

Vă doresc să citiți această carte și vă avertizez că autorul vă invită să faceți un exercițiu de autoanaliză, de multe ori se poate lăsa cu lacrimi, dar și cu o ușurare sufletească, și atunci merită orice lacrimă sau răscolire a sufletului.

irvin-yalom-credit-reid-yalom

Cartea mi-a fost oferită de Cartepedia, cărora le mulțumesc foarte mult

Muza, Jessie Burton

Suspinam și vorbeam, ieri pe seară în curte. Alex știindu-mă singură a venit, tiptil și m-a întrebat:

-Tu cu cine te cerți singură?

Am mai suspinat o dată și i-am răspuns:

-Tocmai ce am terminat de citit Muza și-mi vine să urlu de supărare, pentru că știu că urmează o perioadă mai lungă de timp până o să găsesc o lectură atât de frumoasă. of,of,of.

 – Draga mea, așa spui la fiecare roman, nu păcălești pe nimeni, la cât ai citit, fără să vrei dai doar peste cărți bune…

I-am zâmbit și apoi am început să mă gândesc la călătoria, pe care tocmai o terminasem, alături de Odelle, Olive, Isaac, Sarah sau Harold Schloss; acestea fiind doar câteva personaje pe care Jessie Burton le-a creionat atât de frumos și în detaliu, astfel încât fiecare personaj poate fi analizat pe deplin, ca la final toate acțiunile lor să fie bine înțelese. Am avut această surpriză în ultimele pagini, când mi-am zis: ”Aha! Acum înțeleg cum s-a ajuns la asta”…

Mențin felul în care scriu recenziile și nu vă comunic decât, poate, doar 3 % din intrigă:

Așadar.

Am pornit în 1967 cunoscând-o pe Odelle Bastien, o tânără de culoare originară din Trinidad, care ajunsă pe meleagurile englezești se angajează ca dactilografă la o galerie de artă unde dă peste un tablou asupra căruia planează misterul de la proveniență până la actualul proprietar. Odelle devine o detectivă care-și riscă prieteniile vechi și noi, iubirea pentru Lawrie, dar și propriul loc de muncă și începe o investigație pe cont propriu, la finalul căreia totul capătă alt sens. Se întâmplă atât de multe lucruri cu Odelle, încât vă invit să o descoperiți pe micuța negresă pas cu pas, citind romanul.

Și când mi-era lumea mai dragă, hop, am călătorit în timp și am ajuns în anul 1936, într-un sătuc dintr-o Spanie  aflată în mijlocul unui război civil, dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, unde o familie austro-engleză formată dintr-un dealer de artă Harold Schloss, soția acestuia Sarah, o femeie bogată dar cu probleme mentale și fiica lor  Olive Schloss, proaspăt acceptată la școala de arte, dar care alege să nu comunice familiei sale, această bucurie.

Și credeți-mă v-am spus tare puțin, dar suficient, sper, cât să vă incite la lectură.

Vă promit doar atât:

Călătoria pe care Jessie Burton o propune cu cel de-al doilea roman este una palpitantă, misterioasă, ușor de citit mulțumită firului narativ antrenant, unde personajele sunt aparent distanțate de timp, condiție socială, culoarea pielii și totuși atât de conectate spre final.

Acest roman nu este de anticipat, cât este de descoperit puțin câte puțin, atât cât ne lasă autoarea.

Am pus această carte alături de Un apartament la ParisFata cu Fragi , Soția din Paris. sau toate cărțile scrise de Kate Morton. Nu din punct de vedere al stilului de scriere, ci pentru emoțiile similare pe care le-am trăit, citind toate aceste romane. Am trecut rapid de la bucurie și emoție la dezamăgire și speranță. M-am bucurat, m-am supărat, am vorbit singură, dar asta ține de felul în care mă conectez eu la poveștile care vor cu tot dinadinsul să lase urme.

Un roman care atinge multe aspecte de la rasism și condiția femeii în rândul artei, educației, profesiilor, la iubirile năprasnice din tinerețe, la regretul faptelor din trecut și pedepsele cu care viața punctează faptul că uită, dar nu iartă, de la sursa inspirației artistice până la dezamăgirea profundă. Un amalgam de emoții pe care Jessie Burton a reușit să le redea, așa cum a făcut și cu cartea sa de debut, Miniaturista, ambele având un punct culminant, dar mai ales intens. Am avut parte de scene șocante de umilire, de scene așteptate de iubire, de secrete dezvăluite după moarte, pe lângă toate acestea romanul oferă aspecte legate de prietenie, invidie, teamă, moarte, sinceritate, deznădejde, speranță, cu alte cuvinte este un roman seducător, la sfârșitul căruia vei fi pus în situația de a înțelege cine este și ce simți față de muză.

Întâmplare sau nu, acest roman face parte din colecția Raftul Denisei de la Editura Humanitas, asemenea celor specificate mai sus. Colecție pe care o ador! Denisa Comănescu e o vrăjitoare bună.

Roman oferit de: Editura Humanitas Fiction

Poveste în Zodia Cancerului, Marius Mihalca

Se spune că frumusețea stă în ochii privitorului, iar eu zic că interpretarea unui roman stă în mintea fiecărui cititor, că el reușește să redea ceea ce simțit, citind o carte, e o treabă, dar de cele mai multe ori cititorul continuă să trăiască povestea romanului, mai departe, în solitudine. Așa că-mi va fi destul de greu să fac o recenize à la carte, pentru că subiectul mi-a deschis cutia cu amintiri și-mi e greu să nu mă raportez la ceea ce am simțit eu.

Voi încerca, totuși.

M-am identificat foarte mult cu povestea lui Marius, poate prea mult, de aceea îmi este dificil să nu transform această recenzie, în descrierea propriilor mele trăiri. Am lăsat să treacă 2 nopți, până să mă apuc să scriu despre ea, dar observ că nu s-a schimbat nimic,  gândesc la fel.

Să începem cu… Instagram, această platformă care mi-a deschis o lume nouă, plină cu pasionați de lectură și scriitori. Uneori simt că atunci când dezvolt frumoasele conversații cu prietenii mei de pe Instagram călătoresc în ceva asemănător cu jocul Second Life, când mă metamorfozez (nu într-o gânganie, sâc Kafka!) într-o persoană care-și explorează toate pasiunile într-o lume perfect creată pentru asta. Aceasta fiind partea frumoasă a internetului, căreia am ales să mă alătur.

Partea negativă, fiind cea în care se află mulți critici de tipul Știu-Tot, oameni neprietenoși, lipsiți de respect și toleranță, rău-intenționați. Mie nu-mi place să critic pe nimeni, consider că fiecare îți are locul lui sub Soare, nu sunt de acord cu toată lumea, dar nici nu mă apuc să le dau lecții, așadar imediat ce  identific o astfel de categorie de oameni ies discret, lucru care se întâmplă și în viața reală.

Slavă Cerului că până acum am întâlnit doare oameni faini, de tipul:

”Bună Roxana! Citești și autori români debutanți?.”

Sigur că citesc, mi-am zis. Am câțiva scriitori români contemporani care chiar îmi plac, deși trebuie să recunosc că am emoții de fiecare dată, când un nou titlu apare, de frica subiectelor arhi-folosite (comunism și excesiv de mult sex). Până acum nu am dat greș cu Camelia Cavadia, Răzvan Gavan sau Cosmin Cârciova, aceștia fiind doar câțiva dintre cei pe care îi citesc, acum Marius Mihalca a intrat în echipa scriitorilor români de la care aștept noi titluri.

Și ceea ce este frumos la cei menționați mai sus, este faptul că toți sunt diferiți. Nu aș putea să le aloc tuturor doar o singură categorie, dar numitorul lor comun este că sunt români și scriu pe gustul meu.

Revenind. V-am zis că îmi va fi greu să stick to the plan. (când îmi place ceva excesiv de mult, reușesc să divaghez de la subiect, la fel de mult).

Nu aflați de la mine intriga, știți doar, dar:

Marius, personajul principal din Dama de Treflă, este căsătorit de zece ani, până când într-o zi, soția sa îi spune:

– Eu am să mă mut. Am să îmi închiriez un apartament și am să mă mut.

Sigur, după 10 ani de căsnicie, anunțul de mai sus pare un coșmar pentru oricine, dar Marius este un deși este un om sensibil, este și unul foarte hotărât, care:

Când i-am lăsat jos ultima geantă cu haine, aveam să constat că ochii îmi sunt înlăcrimați. Eram confuz, dar ceva în mine spunea că gongul de final a sunat.

Și uite așa se termină o perioadă din viața unui om. Definitiv. Incredibil cât de repede apucăm să mergem pe drumuri complet separate, după ce ne trăim persoana cu care am format un cuplu.

Apoi Marius începe experiența vieții lui, parcă un pic nepregătit pentru ce avea să urmeze. În general așa se întâmplă cu persoanele care au cunoscut ideea de cuplu, după ce acesta se destramă, ele vor căuta să refacă ceea ce au pierdut, dar cu altă persoană și omit faptul că cealaltă persoană este complet nouă. Este vorba de  obișnuința de a anticipa reacțiile celuilalt.

Călătoria pe care acest roman o propune este una bine echilibrată, coerentă și cu suspans. Prevezi un final de capitol, apoi realizezi că ai greșit, prevezi un final de roman, apoi realizezi că ai greșit, din nou.

Este foarte rar să găsești o persoană care aparține generației anilor ’80 și care să nu fi experimentat în anii 2000 întâlnirile online. Toți suntem regi în spatele tastelor, realitatea însă, poate fi cu totul alta. Marius-personajul experimentează și dezvoltă o astfel de întâlnire care-l va face la final, să descopere un alt om, unul despre care nu știa că există în el.

Este o scriere atât de sinceră și un scenariu atât de posibil, încât nu ai cum să nu-l bănuiești pe autor că nu și-a scris propria poveste. Frumusețea acestui aspect este că nu îți trebuie confirmare, e plăcut să rămâi cu ceea ce crezi tu, ca cititor, că este adevărat. Cum spuneam, toți suntem regi, în spatele tastelor.

Dama de Treflă sau DT este personajul care-l va face pe Marius să descopere un om complet diferit, de ceea ce credea el că este. Relația lor urmează tiparul clasic al întâlnirilor online, la început o caracterizare frumoasă a fiecăruia, suficient cât una dintre părți să dorească mai mult decât îi oferă ecranul unui mic chat box,  câteva minciuni esențiale, inevitabila îndrăgostire (de cele mai multe ori valabilă doar pentru o parte) , decoperirea parțială a adevărului când deja totul este prea târziu pentru sufletul și trăirile îndrăgostitului. Apoi pornește o altă călătorie, cea a trădatului care nu se lasă păgubaș, în ciuda tuturor sfaturilor apropiaților. E iubirea adevărată? Doar o obsesie cauzată de câteva secreții chimice la nivelul creierului uman? E oare doar o proiecție , fals creată, asupra persoanei ideale? Sau doar frica de a abandona misiunea?

Un tăvălug de emoții, asta ne propune Marius Mihalca , cel care sparge tiparul bărbatului puternic căruia nu îi este îngăduit să sufere din dragoste, să plângă, să-și exprime adevăratele sentimente.

Oare doar femeile aud și văd DOAR ce-și doresc?

Cu o satisfacție feminină, deosebit de plăcută, vă dezvălui că nu, nu doar femeile, iar Marius-personajul este exemplul clar.

Citind romanul, ceea ce vă recomand, vă veți amuza copios pentru că Marius-scriitorul are un talent adevărat în a proiecta în scrierea sa, hazul de necaz. Astfel toată povestea devine amuzantă, în felul acela în care Slavă Domnului că i se întâmplă altuia și nu ție.

Pe lângă faptul că subiectul cărții, mi-a venit mănușă pe propriile mele trăiri și experiențe din trecut, ceea ce am apreciat, poate cel mai mult la acest roman, a fost faptul că inevitabilele scene de sex sunt descrise cu perdea, inteligent, incintant. A reușit să nu le ducă în derizoriu și dacă mă întrebați pe mine, într-o lume în care scenele de sex din romanele contemporane, filme, reclame TV, videoclipuri vând, ei bine el a riscat și merită aprecirea tuturor celor care doresc să citească și conținut cu referire la emoții, nu doar cum se întâmplă cu dânsa-n-trânsa. 

Este un roman dinamic, cu dialoguri bune și introspecții spectaculoase, ca un articol lung de pe un blog cu mult trafic.

Mă felicit pentru faptul că am reușit să nu transform această roxo-recenzie, într-una în care să-mi spun povestea, chiar dacă m-am identificat atât de mult cu Marius-personajul, dar cu acceptul psihiatrului și cu Marius-scriitorul și îl felicit pe autor pentru că el a avut suficient curaj, încât să publice astfel de poveste care doboară și umanizează profilul bărbatului puternic, neclintit de povești de amor cu un parcurs emoțional puternic.

Puteți comanda cartea aici .

De asemenea puteți urmări pagina Poveste în Zodia Cancerului

Spor la citit!

 

Omul care a cucerit timpul, Elan Mastai

O poveste palpitantă despre călătorii în timp și realității alternative…” așa ceva spus de Andy Weir, autorul romanului Marțianul, a reprezentat pentru mine un îndemn la o lectură…..ușoară.

Iar explozia de poze de pe Instagram m-a convins să o cumpăr.

Ușoară*, ușoară…dar m-a pus pe gânduri! Mai ales că povestea în sine, care deși este destul de complexă și plină de trimiteri la procese și procedee științifico-fantastice, totuși explorează o idee, care poate fi posibilă, poate a fost posibilă deja, sau poate va fi posibilă cândva …

Cine știe?…orice e științifico-fantastic, ține de aspectul relativ, al propriei noastre existențe pe Pământ. Câtă vreme există viață și curiozitate, toate aceste teorii despre călătoria în timp, despre schimbatul istoriei, despre dimensiuni multiple, vieți alternative, călătorii în spațiu…până departe nu doar până la marțieni sau pe Lună…totul poate fi posibil…

Ce mi-a plăcut la această carte , mai mult decât firul evenimentelor descris, a fost faptul că Elan Mastai m-a tras pe sfoară nițel, și eu iubesc, când autorii scot asul din mânecă și mă iau pe nepregătite.

La începutul primelor pagini am obosit, cât pe ce să renunț la carte.

Recunosc!

Am sesizat un stil narativ cu o grămadă de informații noi și o derulare a evenimentelor care mi-a părut prea rapidă pentru cât de repede eram eu dispusă să procesez la momentul târziu din noapte, pe care mi-l alocasem pentru lectură.

Dar, ca prin minune această vâltoare narativă m-a prins( primele 10 pagini), ca intr-o menghină, de am citit cartea asta în 3 seri și dacă nu ar fi trebuit să mă duc la birou a doua zi, sigur aș fi terminat-o dintr-o bucată!

Ce pot să vă spun despre ea( ca de obicei, puțin):

  • Teorii fanteziste cu rezolvări dezvăluite într-un fel care face ca totul să pară real și dacă nu real, atunci sigur posibil, cândva.
  • Un pic de romance( câteva cupluri în realități alternative, un pic de love and hate), așa să curgă mai bine povestea.
  • Călătoria în timp( și ajungeți, vă rog, undeva pe la pagina… 387 și apoi să îmi răspundeți la o întrebare, V-ați asuma așa ceva? pe mine ideea m-a dat gata, mi-am imaginat orice, mai puțin ce a pățit personajul principal) WOW
  • și lâmâi sub formă de plăcintă… dar asta este surpriza exlusivă pe care urmează să o descoperiți, doar dacă citiți frumusețea.

Recomand această carte care a apărut la:

Editura Litera , în colecția Buzz Books, în 2017 și care are 444 de pagini, de pură plăcere!

Titlul original: All our wrong todays

Notă:

*Ușoară, în sensul de ușor de citit.omul_care_a_cucerit_timpul

Dona Juana, Lorena Lupu

O carte doar pentru cei care tolerează limbajul colorat. O poveste care intrigă și care este scrisă foarte bine. Mie mi-a plăcut chiar dacă nu sunt, neapărat, un fan al literaturii erotice, o tolerez, dar doar dacă este bine scrisă, ori acest roman  chiar este scris într-un stil care atrage și te ține curios până la final.

Este vorba de o actriță în travesti, care seara joacă rolul unui bărbat, iar ziua este o bisexuală pasională.  Momentul în care clubul  Bizzare urmează să se închidă, Dona Juana, personajul principal face din salvarea acestui club principalul scop. Povestea este simplă, dar implicațiile evenimentele, trăirile, sentimentele care sunt exprimate prin diferitele decizii pe care Dona Juana le ia, fac din acest roman, unul perfect pentru a-l face  cadou prietenelor care gustă un personaj feminin cu nuanțe puternic androgine, puternic până în măduva oaselor, hotărât în propriile decizii, care-și urmează rațiunea mai degrabă decât inima.

Deși cu un limbaj de ” cartier” plin cu aluzii sexuale, cuvinte obscene, acest roman spune povestea unei femei care joacă constant, în piesa de teatru a propriei vieți, multe roluri care se întrepătrund și formează un personaj excelent conturat, de Lorena Lupu( ea însăși un om cu multe roluri, actor, jurnalist, traducător, scriitor).

Recent, am văzut-o pe autoare într-un clip la emisiunea iUmor și m-a distrat copios, și mi s-a părut că se potrivește foarte bine cu romanul pe care l-a scris. Cred că scriitorul din spatele rândurilor este același om din spatele sticlei…sau poate este doar o iluzie creată cu măiestrie de Lorena Lupu…

Vă las linkul mai jos…

Lorena Lupu la iUmor

Citește și spune-ți părerea mai jos!

 

Biscuiți de ovăz cu semințe de in și unt de cocos

Alimentația mea nu a fost niciodată prea bună, de aici și fluctuațiile de greutate cu care mă lupt de o viață. Însă mulțumită unei prietene cu care împărtășesc aceeași problema, dieta mea este în continuă schimbare și încerc ca în fiecare săptămână să mă las inspirată de minunatele ei rețete.

Vă mărturisesc că în weekend a fost bătaie pe biscuiții aceștia:

BreakfastBuffet

Ingrediente:

  • 3 linguri de semințe de in măcinat , pe care trebuie să le amestecați cu 9 linguri de apă( dar pot fi și 11)- consistența e cheia aici, cu cât mai compacte chifteluțele cu atât vă va fi mai ușor să le dați  o formă și nu se vor ”sfărâmici”
  • 1 cană de ovăz măcinat
  • 1 cană fulgi de ovăz
  • 1 cană fulgi de cocos
  • 1 praf de sare
  • 4 linguri unt de cocos
  • 4 linguri zahăr brun
  • Extract de vanilie( orice altă aromă), după gust
  • Bucățele de ciocolată

Toate aceste ingrediente se pun și se amestecă într-un bol, apoi cu mânuțele diponibile( puteți folosi și mânuțe de copil, dacă nu aveți , chemați copii vecinilor, sigur le veți face ziua mai bună) formați chifteluțe turtite. Așezați-le să se odihnească în cuptor la 1750 timp de 15-20 minute. După ce se răcesc sunt tocmai bune de mancat!

La compoziția de mai sus, mi-au ieșit 20 de bucăți.

Rețeta originală o veți găsi aici, iar majoritatea ingredientelor aici.

Eu nu mănânc dimineața, dar de când prietena mea mi-a lansat această provocare, strecor lângă cafea 2 biscuiței.

Lăsați-vă inspirați de această rețetă și fiți creativi!

Aștept pozele voastre mai jos și să îmi spuneți dacă v-au plăcut biscuiții.

Fata cu fragi, Lisa Strømme

 

Frumusețea asta de roman mi-a sensibilizat simțurile, m-a emoționat și mi-a bucurat imaginația cu o paletă largă de culori, senzații și emoții.

Romanul spune povestea unui martor al dragostei și interesant este faptul că multe dintre personaje sunt reale, chiar dacă întâmplările povestite în carte sunt doar imaginate,  de prea-iscusita Lisa Strømme, care a oferit o atenție sporită la detalii pentru primul său roman de debut.

Iubesc cărțile care pornesc de la un sâmbure de adevăr și se dezvoltă armonios și coerent în jurul personajelor, prin măiestria autorului care are puterea incredibilă de A trasa o linie echilibrată între real și ficțiune. Romanul acesta mi-a adus aminte de Un apartament la Paris, de Michelle Gable sau  Fată cu cercel de perlă scrisă de Tracy Chevalier sau Sticletele de Donna Tartt, nu mai zic de Cartea secretă a Fridei Kahlo etc.

Ca de obicei, sunt zgârcită în detalii legate de intriga romanului, totuși vă voi mărturisi ceea ce mi-a plăcut mie cel mai mult, fără însă să vă stric plăcerea lecturării romanului prin dezvăluiri esențiale.

  • Fiecare capitol începe cu un fragment din Teoria Culorilor scrisă de Johann Wolfgang Goethe, iar pentru fiecare cititor în culori, acest fragment este menit să descrie atmosfera întregului capitol. O idee ingenioasă, plină de culoare care adaugă unicitate acestui roman. De exemplu,capitolul 7 începe așa:
  • Lumină. Din acestea trei, lumină, întunecime și culoare construim lumea vizibilă și facem, totodată, cu putință pictura. J. W.Goethe, Teoria culorilor.

  • Este atât de bine descris un tablou, încât fără să cunosc pictorul sau să recunosc titlul tabloului, am știu la ce imagine se referă- ăsta e talent scriitoricesc, în esența cea mai pură! –
  • Povestea este coerentă și dinamică, deloc plictisitoare în descrieri și este construită pas cu pas, astfel, pe măsură ce înaintezi cu lectura, povestea te ademenește în profunzimea ei, precum cântecul hipnotic al unei sirene.
  • Acțiunea se desfășoară într-o Norvegie rurală a anului 1893, în Åsgårdstrand, unde Marea Nordului stinge dorințele înflăcărare ale tinerilor necăsătoriți, pe care Sărbătoarea Solstițiului de vară îi animă.
  • O altă particularitate a acestui roman, constă în faptul că autoarea asociază descrierea unor culori cu emoțiile pe care le aruncă asupra personajelor sale. Minunat,  nu-i asa?

Cerul nu era albastru, ci roșiatic. se molipsise de culoarea părului lui Tullik. Se mânjise. Straturi arămii se răceau în spatele soarelui. Țâșniseră precum lava din vulcan și acum se așezau.

Auriu. Galben. Tullik era cea care unea totul-soarele,cerul și întunecimea pământului. Ea era, într-adevăr. Se scufunda.

Dacă ești amator de artă, dacă-ți plac poveștile care conțin elemente reale, dacă îți place să explorezi emoții alături de personajele pe care le întâlnești în romane, te invit să citești această carte care nu te va dezamăgi, îți promit!

Spor la citit!

Vegetariana, Hang Kang

Deseori ajung la aceeași concluzie, cu una dintre prietenele mele, când dezbat anumite întâmplări nefericite, pe care adulții le experimentează, anume că într-un procentaj foarte mare adulții își trăiesc viețile pentru care au fost pregătiți de familie direct proporțional cu gradul de moralitate pe care ei înșiși și l-au dezvoltat de-a lungul timpului. Pentru mine, povestea din cartea asta exprimă eșecul unei femei, ca adult, care cară în spate lipsa afecțiunii oferită de familie cât și un simț al moralității îndoielnic.

Trebuie să vă mărturisesc că literatura coreeană îmi este străină, aceasta fiind prima carte pe care am citit-o. Oho! și ce introducere! Structura romanului și legătura armonioasă dintre capitole, sunt cele care mi-au atras atenția.

Romanul are trei capitole, cu o legătură fină între ele și personaje. La începutul celui de-al doilea capitol, am avut senzația că urma să citesc trei povestiri, fără nicio legătură între ele. M-am înșelat!

Romanul este ciudat, vă spun de la început! Sfârșitul  nu este bine definit, așa încât rămâne la latitudinea ta să hotărăști ce s-a întâmplat. Dacă printre voi , cititorii acestui articol se află cineva care a înțeles exact ce a vrut să spună autorul, vă rog luminați-mă.

Trebuie să mărturisesc că până la sfârșitul dubios, lectura a fost o adevărată aventură. Aventură ce m-a trecut prin diferite emoții, de dezgust, mânie și chiar anxietate. Povestea care s-a dezvoltat pagină cu pagină, mi-a captat atenția încă de la început. M-am înșelat, crezând că romanul spune povestea unei femei care în urma unui vis, devine vegetariană. După ce am citit romanul, am rămas cu impresia că ideea asta, pe care ne-o inoculează titlul, este doar o momeală menită să ne atragă într-o lume mult mai complexă și plină de valențe ale minții omului.

Am greșit, presupunând că acest roman este despre un stil de viață sănătos pe care Hang Kang îl propune cititorilor. M-am pregătit pentru o lectură ușoară și am dat peste un subiect destul de greu de digerat.

Personajul principal este Yeong-hye, o soție supusă și tăcută, însă despre care aflăm mai multe, prin ochii soțului, ai cumnatului, iar ultimul capitol o descrie prin filtrul surorii ei . Personal, am simțit-o descrisă mai mult ca pe un obiect decât ca pe o ființă vie cu sentimente și nevoi. Din acest punct de vedere, cartea este destul de dură. Nu de puține ori m-am revoltat.

Vegetariana este un strigăt de ajutor, într-o lume profund patriarhală, într-o lume în care imaginea unei familii este mai presus decât sănătatea mintală a propriului copil. Este o carte despre egoism, abandon, violență, nepăsare, artă, sexualitate, rebeliune, este despre boli mintale, lipsa de comunicare, despre abuz pe toate nivelele.

… și cu toate astea, este o carte frumoasă despre care mi-e clar că ori o iubești ori o consideri o tâmpenie. Din fericire mă aflu în prima categorie. Am simțit-o, m-a impresionat, mi-a creat reacții, plus că am citit-o în câteva ore.

Spor la citit!

P.S. Nu mă pot abține și vrea să spun ceva super-mega superficial despre această carte: Are una dintre cele mai frumoase și plăcute coperte la atingere, este mată, ca de catifea, aproape cauciucată.

Trebuia să zic. 🙂

Eu sunt femeie, Maria Cristiana Tudose

Și eu, și mama, și mamaie!

Toate trei suntem femei cu experiențe emoționale diferite, ne-am fost alături tot timpul, ne-am susținut, ne-am sfătuit, am încercat să ne înțelegem una pe alta, chiar dacă nu am reușit de fiecare dată.

Duminică a fost ziua de naștere a bunicii mele și mi-a mărturisit că dimineața, când s-a trezit, a intrat într-un tunel lung al vieții ei de 80 de ani, s-a dus adânc în copilărie, s-a întâlnit cu părinții, bunicii ei, prietenii de joacă, a plecat la liceu la București, s-a măritat cu tataie, apoi mami le-a luminat zilele. O viață frumoasă cu de toate, așa cum este sănătos să o ai, cu emoții, cu bucurii, cu pierderi, cu iluzii, cu fericire, cu necazuri, cu muncă, cu responsabilitate, cu iubire, cu zâmbet, cu prietenie, cu lacrimi.

La o primă vedere, superficială, romanul de față poate părea o colecție de truisme. Nimic mai greșit să vezi romanul așa!

Ne construim viețile în jurul experiențelor pe care le trăim sau despre care auzim că au fost trăite de alții. Ne ascundem după necazurile celorlați și ne place să despicăm firul în patru atunci când nu suntem noi, cei în discuție. Pentru a ne feri eșecurile, de ochii judecății, tindem să nu vorbim despre experiențe negative care ne murdăresc cu venin sufletele, nu cerem ajutor pentru că suntem mândri, nu acceptăm vorbe dulci atunci când, discret, acestea vin din partea apropiaților, fugim de noi, încercând să lăsăm în urmă experiența emoțională care pare că ne doboară, apoi obosiți de atâta fugă, ne oprim pentru o secundă, fatală, când rănile nevindecate alte trecutului ne sfâșie răsuflarea.

M-am identificat, poate prea mult, cu Maria, unul dintre cele 3 personaje principale ale acestui roman. M-am identificat cu inocența cu care, în trecut, Maria a cunoscut dragostea, dorința neîmpărtășită cu care a așteptat semne de iubire, prețuire și respect. M-am identificat cu lungul salt către podeaua tare și rece care i-a/mi-a izbit sufletul cu forța unei megatone atunci când a/am realizat că nicio lege scrisă sau nescrisă a lumii nu răsplătește dragostea cu dragoste.

Maria, Laura și Elena, trei generații de femei cu povești și abordări diferite despre dragoste încap, cu multă emoție, în acest roman pe care Maria cu atâta curaj, ni-l mărturisește. Curaj? Da, curaj, pentru că ea nu își ascunde povestea, decât în spatele cuvintelor.

Acest roman nu se povestește ci se trăiește, citindu-l. Poate și tu ai simțit că iubești și nu ești decât folosit, poate și tu te-ai văzut în dorința celui care te-a respins odată, poate și tu ai simțit cum e să-ți fie rupt sufletul în bucăți, poate și tu ai fost mințit, trădat, nerespectat, poate și tu trebuie să citești această carte, care are la sfârșit câteva surprize emoționante, pe care nu doresc să le dezvălui cu niciun chip, vreau să te surprindă și să te emoționeze și pe tine, acela care o vei citi.

Mi-a plăcut foarte mult această poveste, pentru că doar cei care au ieșit din iadul suferinței pot înțelege, la o intensitate superioară, dragostea pe care o trăiesc în prezent. Cel puțin acesta este cazul meu, pentru că pentru prima data în cei…ani, în sfârșit există un om care-mi împărtășește dragostea și respectul cu dragoste și respect. Soțul meu.

Spor la citit!

Triburi, Seth Godin

L-am cunoscut” (am cumpărat o carte) pe Seth Godin anul trecut la Webstock, unde abia aștept să revin, de data asta cu mai multă forță!

Am cumpărat și citit Toți marketerii sunt mincinoși/spun povești ( voi reveni cu o recenzie, în viitor) iar cartea la care mă voi referi azi, Triburi, nu m-a dezamăgit deloc, dimpotrivă mi  s-a părut la fel de utilă.

Am extras doar câteva idei, pe care le voi dezvolta mai jos, dacă vi se par interesante și doriți să aprofundați, nu rămâne decât să cumpărați cartea și să descoperiți mai mult decât vă ofer eu.

Cartea este de la Editura Publica, într-un format de buzunar pe care îl ador. Au multe titluri interesante, în acest format și merită să  intrați pe site pentru a găsi cartea care vi se potrivește.

Seth Godin. Pentru cine nu știe, este unul dintre cei mai cunoscuți bloggeri din lume, este un scriitor de succes, un om de afaceri iscusit, un orator desăvârșit. Toată lumea, că ne referim la blogări, vloggeri, youtubări, toți vorbesc despre Seth Godin pe platformele lor.

De ce?

… pentru că el a reușit să construiască un trib, adică o grupare de oameni care au ca mijloc de comunicarea internetul, care nu se cunosc între ei, dar care se adună în jurul aceleași povești, mânați de interese comune.

În Triburi, Seth Godin dezvoltă o serie de idei care converg la necesitatea creeri de triburi ,de comunități care se adună în jurul aceluiași interes, îți dezvoltă propria creativitate, își prezintă ideile și apoi câștigă prietenii, informație, bani.

Asta este 0 primă ideea care mi-a atras atenția și care mi-a plăcut:

Dezvoltă un trib în jurul ideii tale.

Gândiți-vă că , poate fără să fim conștienți de asta, cu toții avem în jurul nostru oameni cu care împărtășim idei, pasiuni comune. Doar că el propune să ne extindem și să ne construim tribul, în mod  organizat, să ne facem auziți și remarcați de mulțime, să inspirăm.

Cum faci asta?

Bineînțeles că sunt mai multe metode de a realiza acest grup, însă Seth Godin o propune pe aceasta:

Motivează, conectează și oferă putere!

Dacă ar fi atât de simplu cu toții am conduce câte un trib, cu toții am fi lideri, cu toții am fi influenceri, așa-i?

Ei bine, și de data asta practica este cea care ne omoară, de aceea Seth Godin identifică niște piedici în fața cărora mulți cad pradă.

Frica de critică, sau orice alt stimul care ne creează frici.

Frica într-adevăr ține de rațional. Nu sari în gol de pe un viaduct, pentru că intervine frica în fața unei morții iminente.

Dar tot frica este cea care poate fi o piedică, în procesul propriei creativități. Hai să ne imaginăm, că frica de eșec l-ar fi împiedicat pe Steve Jobs să-și implementeze ideile inovatoare. Oare cum ar fi arătat tehnologia de telefoane inteligente, astăzi, sau ar fi existat măcar?

Uneori frica nu funcționează bine, împreună cu creativitatea și inovația. Uneori frica trebuie înfruntată, direct în față, fără menajamente!Trebuie să reușim performanța de a nu ne lăsa învinși de frica de a inova, de a ne pune în valoare creativitatea.

Altă idee pe care am găsit-o în Triburi este despre leadership, Seth Godin spune că un lider/conducător nu urlă când dă indicații: Și asta-mi aduce aminte de profesorul de literatură engleză, pe care l-am avut în câteva semestre, în facultate, care mi-a rămas întipărit în gândire. Eram 300 de studenți într-un amfiteatru imens, iar Bogdan Ștefănescu nu folosea niciodată microfonul, nu ridica vocea, ci părea să aibe o conversație normală, liniștită. Era exigent, râdea rar și când o făcea nu prea știai dacă glumește sau nu. Cu toate acestea se făcea auzit, înțeles, iar tehnica de predare, informațiile pe care ni le-a furnizat cât și rușinea pe care o aveai de înfruntat dacă te-ar fi prins trișând la examene, aceea de a apărea lângă numele tău, scris cu markerul, mare, clar, lizibil cuvântul- FRAUDĂ- ne-au făcut pe noi, câțiva adepți ai tribului său să-i urmăm indicațiile cu strictețe. Și-a câștigat respectul cu ușurință, pentru că în lunile ce au trecut sub supravegherea dumnealui, bagajul de cunoștințe generale s-a extins de la literatura la filozofie, psihologie, politică, ideologii, istorie. A fost singurul profesor căruia nu am să-i ofer niciun reproș, din toți, cei mulți ani de școală pe care îi am.

Termin aici cu inserția personală, doar că Seth Godin vorbește atât de simplu și coerent încât mi-a fost imposibil să nu fac corelații cu întâmplări din propria viață.

Și dacă nu v-am făcut curioși să citiți această carte, vă mai zic doar un lucru:

Seth Godin spune că majoritatea oamenilor nu contează, majoritatea oamenilor se străduiesc din greu să se integreze, majoritatea oamenilor aleg să frecventeze același restaurant, majoritatea se teme, majoritatea oamenilor au folosit de curând motorul de căutare Google, majoritatea oamenilor nu sunt curioși…Iar TU nu vei reuși niciodată să îți dezvolți cariera sau afacerea sau să îți menții tribul dacă urmezi majoritatea. Cu alte cuvinte îți trebuie curaj să depășești limitele impuse de ceilalți, de ”așa e bine pentru că așa spun eu” …

Pentru că propria mea carieră dă semne de schimbare, astfel de cărți mă ajută să-mi dezvolt și să înțeleg care este limita până la care pot să-mi extind tentaculele creativității. Care sunt riscurile și cât sunt dispusă să sacrific.

Dacă astfel de lectură vi se pare interesantă atunci citiți-l pe Seth Godin. Am găsit pe youtube varianta audio, în limba engleză, poate vă ajută. 

Spor la citit, pe săptămâna viitoare!

Fata cu toate darurile, M.R. Carey

Aș vrea să zic că mi-a plăcut, dar nu pot. Nu mi-a displăcut, în totalitate, dar prea multă violență pentru gustul meu. Nu pledez pentru lectura cărților doar cu panseluțe și garofițe, săruturi și iubire, dar Fata cu toate darurile este doar despre violență, sânge, copii care mănâncă oameni, este despre o lume apocaliptică în care omenirea este infectată de un virus care omoară conștiința și transformă corpurile în gazde întru dezvoltarea și propagarea virusului.

Nu mă dau în vânt după SF-uri sângeroase, după distopii apocaliptice, după povești cu zombați/flămânzi( flămânzii sunt oamenii infectați, un nou termen acordat morților-vii). În ceea ce privește cartea de față, recunosc că m-am lăsat dusă în eroare din cauza copertei și pentru că sloganurile bombastice mi-au propus:

Cel mai bun roman pe care l-am citit tot anul. Un thriller distopic cu o inimă reală, sângerândă. Recomand. Recomand. Recomand.

Maggie Stiefvater.

sau

Dacă citiți un singur roman anul acesta,să fie Ffata cu toate darurile, e fantastic!

Martina Cole.

sau

plin de emoție și captivant….

Mie trilogia Jocurile Foamei mi s-a părut de un triliard de ori mai născătoare de emoții, am trecut prin toate, pe cuvânt!( despre asta, într-o recenzie viitoare)

Cu alte cuvinte, nu citesc doar cărți bune, ci și dezamăgitoare!

Așadar, pe scurt:

Șanse pentru supraviețuire nu prea se întrevăd, iar singura persoană care are curajul să înfrunte virusul, pentru că vede în flămânda Melanie un sâmbure de umanitate este dna profesor-psiholog Helen Justineu care pornește într-o călătorie, în care obstacolele apar la tot pasul. Aceasta este însoțită, în echipa nou formată a ultimilor pământeni neinfectați, ce este alcătuită, clișeic, din omul de omul de știință nebun, care ar diseca, pe viu, în numele științei un copil, un general obsedat cu milităria, care ar împușca în cap pe oricine, la prima greșeală suspectă, bolnav de control și care simte să apere chiar și persoanele care nu-i cer ajutorul, ucenicul acestuia, micul nătâng adică soldățelul fricos, care pune în pericol întreaga echipă și subiectul principal, micuța virustată și continuu flămândă, Melanie.  Care este deznodământul acestei călătorii, îl veți descoperi, citind această poveste foarte sângeroasă, pe alocuri de-a dreptul scârboasă! Într-adevăr este o lectură antrenantă care se citește rapid.

Ce mi-a plăcut foarte mult a fost traducerea romanului, pentru că mi s-a părut o adaptare foarte bună la limba română vorbită zi de zi.

O recomand doar iubitorilor de SF și celor cărora le plac poveștile sângeroase, apocaliptice, distopice.

Plânsul lui Nietzsche, Irvin D. Yalom

Nu mai e nicio surpriză faptul că Irvin  D. Yalom este unul dintre preferații mei. Ieri am anunțat câștigătorii primului concurs din 2017, pe care l-am organizat aici pe blog. Felicitări și sper să reveniți mai des pe blogul meu,pentru că promit să inserez din când în când, câte o surpriză!

Revenind la obiceiul meu din fiecare joi:

Plânsul lui Nietzche este un roman pentru aceia ce sunt pasionați de psihanaliză și psihoterapie, de discuții filozofice și de continua căutare a sensului vieții,  este un roman despre terapii la început de drum, cum ar fi hipnoza sau despre boli psihice așa cum era considerată a fi isteria. Toate acestea, împachetate frumos și expuse cititorului sub forma unei povești coerente și chiar posibile, dacă nu l-am fi avut pe scriitorul însuși, care să facă precizările din postfață( m-au impresionat  cercetarea și acuratețea cu care Yalom a scris această carte, vă veți convinge doar citind!)

Mă fascinează modul în care unii scriitori reușesc să scrie romane de succes având ca personaje principale,persoane reale ale căror vieți se întrepătrund sau nu și în realitate.

Acțiunea romanului este centrată pe ședințele de psihoterapie și discuțiile filozofice pe care Friedrich Nietzche le poartă cu Joseph Breuer.

Nietzche fiind cel mai important filozof al secolului 19, iar Breuer singurul diagnostician pe care Viena fin de siecle îl avea.

Chiar dacă în realitate, se pare că, aceștia doi nu s-au întâlnit, deși există dovezi că Nietzche ar fi trebuie să fie consultat de către Breuer, Yalom își construiește romanul pe întâlnirea celor doi. Și o face excepțional!Parcă nici nuți vine să rezi că ei doi nu s-au întâlnit niciodată..

Veți da nas în nas, cu personalități ale anilor 1880 precum  Sigmund Freud, Lou Salome, Bertha Pappenheim, devenite personaje prin iscusința scriitorului. În roman, Yalom reușește ca-ntr-o pânză de păianjen să le agațe pe toate , și cu vocea sa  avizată de psihoterapeut, le conturează un dans filozofic pentru propria supraviețuire  în comunitate, în interiorul familie dar mai ales în lăuntrul lor.

Nietsche devine, fără sa-și dorească, pacientul lui Breuer. Breuer încearcă să păstreze un secret și să-și atragă pacientul în capcană, doar că știți voi vorba aceea, cine sapă groapa altuia, cade în ea. Cât de repede își dezvăluie acesta, adevăratele sale intenții sau dacă o face, nu rămâne decât să descoperiți singuri. Pe lângă discuțiile filozofice, profunde și în căutarea sensului în orice acțiune, veți avea parte și de câteva momente amuzante, tensionate și uneori frustrante, date fiind ședințele purtate de Nietzche și Breuer ce sunt comparabile cu războiul care se desfășoară pe o tablă de șah, acea chinuitoare anticipare a următorului pas al adversarului. Deși în 1882, când se petrece acțiunea romanului, psihoterapia nu exista, ca noțiune, totuși Yalom  ne introduce în această lume, care este și astăzi în continuă descoperire,  prin abilitățile pe care profesia sa, i le-a dăruit.

De câte ori nu v-ați întâlnit cu expresia, de mai jos?

Ceea ce nu te ucide, te face mai puternic.

Friedrich Nietzche este cel care a spus-o prima dată. Tot el a mai zis:

Printre indivizi, nebunia este o raritate: dar în grupuri, partide, popoare, epoci este o regulă.

Adevărat, frumos, actual, nu?

Este o minunăție de carte, care mi-a plăcut foarte mult și pe care o recomand cu căldură, așa cum fac cu toate cărțile scrise de acest ilustru autor. Toate poveștile lui au esență tare de autenticitate.

 

Spor la citit, pe săptămâna viitoare!

Băiatul cu pijamale in dungi, John Boyne

Nu l-am ascultat, dar nici nu am plâns, pentru că tristețea a fost atât de profundă încât și lacrimile mi-au încremenit în canalele lor.

Ce mi s-a întâmplat a fost însă altceva, mi-a dispărut somnul, până aproape de dimineață,pentru că deși ficțiune, totuși povestea mi-a amintit de o perioadă neagră a umanității, când oamenii au redevenit animale fioroase.

Este prima oară, când dau anul acesta, peste o carte care-mi place într-un procent de 50 % și care nu îmi place în celelalte procente rămase. Se simte nehotărârea, nu?

Mi-a plăcut ideea în sine, pentru că este vorba despre un băiețel neamț, Bruno, care locuiește de partea cealaltă a gardului care împrejmuiește lagărul Auschwitz și care-și face un prieten de vârsta lui, pe Shmuel, un băiețel evreu, care nu trebuie să vă mai spun unde locuiește. Bruno înțelege așa cum poate un copil de 9 ani să înțeleagă războiul, prigonirea, clasificarea raselor umane, stigmatizarea.

Ce nu mi-a plăcut este că deseori, autorul a uitat că personajul prin care a ales să-și exprime gândurile, este doar un copil, ale cărui acte nu se potrivesc cu gândirea profundă pe care autorul i-o oferă, constant. De aici și cuvânt neverosimil, care mi-a urlat în cap, de la început până la sfârșit.

De asemenea nu am apreciat deloc americanizarea unor cuvinte cum ar fi Out-With, referindu-se la Auschwitz sau Fury, referindu-se Führer

Din nou am avut senzația că autorul, deși a avut o idee bună, s-a grăbit să publice cartea.

Finalul este zdrobitor, iar eu l-am prevăzut 100%, de unde și frica de a citi confirmarea.

Nu aș recomanda-o copiilor pentru că nu mi se pare că ar înțelege mesajul, dealtfel sfâșietor, plus ar putea crede că bagatelizarea unor cuvinte ca cele de mai sus este permisă.

As recomanda-o adulților, dar i-aș avertiza asupra faptului că este o scriere ușoară cu un vocabular restrâns, este o lectură rapidă, pentru o după-amiază liniștită, dar care va sfâșia inimile, la final.

Deci cum spuneam la început 50% da, 50% nu.

Nu vă ajut, nu-i așa?

Spor la citit!

Gargui, Andrew Davidson

A trecut ceva vreme de când am citit acest roman, dar chiar și după un timp, sunt multe detalii de care îmi amintesc.

Nu vă speriați! nu vă voi dezvălui prea multe.

Andrew Davidson este autorul unui singur roman și anume, Gargui, pentru care a făcut cercetări și s-a documentat , timp de 7 ani, câtă vreme a fost profesor de limba engleză în Japonia, și credeți-mă acest roman este plin de simboluri, pilde, povești care se întrepătrund, echilibrat, cu acțiunea.

Imaginea pe care o am încă proiectată, în memorie, este următoarea:

Mi-l imaginez pe Andrew Davidson îmbrăcat într-o mantie neagră, cu o capă lungă, și amestecând cu un toiag mare, într-un cazan în care a aruncat cu bună știință: durerea, suferința atroce, moartea  și renașterea, misterul și suspansul, firescul și supranaturalul, bolile psihice, cultura, arta, geografia, iubirea, speranța dar și deznădejdea.

Când s-a întâmplat nenorocirea de la Colectiv, m-am gândit la această carte, apoi m-am cutremurat, pentru că povestea se centrează pe perioada de convalescentă a personajului principal, un actor de filme pornografice,deosebit de frumos, care arde într-un accident rutier în urma căruia pierde tot, inclusiv organele genitale, mai puțin propria viață. Naratorul povestește în detaliu, chinurile fizice dar mai ales cele psihice prin care trece pacientul, dar și călătoria pe care acesta o face alături de Mariane Engel care este o sculptoriță de garguie dar și o apariție supranaturală care condimentează toată acțiunea romanului.

Poate cel mai important aspect care mă leagă atât de mult de romanul acesta este că nimeni altul decât, acum, soțul meu este cel care mi-a recomandat-o pe vremea când îmi făcea curte și aflase că una dintre marile mele pasiuni este să citesc. Ce-i drept mi-a recomandat-o cu jumătate de gură, pentru că m-a avertizat că urma să citesc o carte deosebit de dură, cu un limbaj licențios, pe alocuri, dar extraordinar de interesantă mai ales prin prisma referințelor către mari filosofi germani, sau a câtorva povești-pilde din diferite perioade ale omenirii și diverse zone geografice, toate având ca laitmotiv, iubirea care nu moare niciodată și transcende oameni și veacuri.

Este un roman pe care îl recomand tuturor acelora care vor să intre într-o variantă mai ușoară și digerabilă a Infernului lui Dante, dar  care trebuie să își asume un puternic impact emoțional. Romanul este structurat pe capitole pline de suspans, mister și este atât de bine scris încât lecturarea este o pură plăcere.

Este o scriere originală despre toate emoțiile care-l încearcă pe om, dar și despre demonii care-i dau târcoale, în timpul vieții sale.

Este o călătorie către sine, dincolo de orice este palpabil sau are o formă bine definită.

Oricât de răi, haini, nebuni am fi, cu toții avem un sâmbure de iubire pe care îl putem dezvolta și  împărtăși cu ceilalți, trebuie doar să începem să îl căutăm.