Călărețul de aramă și Tatiana și Alexander de Paullina Simons

Anul 2018 a fost un an plin de evenimente intense pentru mine, atât pe plan profesional, dar mai ales pe plan personal. Am pășit cu bine în anul 2019 și am redeschis cutia cu material pentru recenzii, pentru că am citit mult și continui să o fac.

Astfel că prima recenzie din 2019 merge către Paullina Simons cu ale ei două romane ce m-au sfârtecat, romane ce spun o poveste de dragoste, de care probabil aveam nevoie să aflu, una intensă, la limită și în jurul căreia teama, pasiunea și situațiile la extremă au construit scene inimaginabile în adâncul sufletului meu.

Călărețul de aramă, care credeți-mă nu se poate citi, decât dacă o aveți aproape și pe Tatiana și Alexander, altfel ar fi tortură pură!

Înainte de a vă suscita curiozitatea cu privire la aceste două romane, doresc să vă spun câteva lucruri importante despre autoare.

Paullina Simons s-a născut în Rusia, dar la vârsta de 10 ani a emigrat în America, împreună cu întreaga familie. Am ascultat un interviu lung, de prin anii 2000 în care spunea că ea deși se consideră un american get-beget, totuși a fost mereu fascinată de oamenii, tradițiile și cultura pe care le-a lăsat în urmă. A cercetat, a citit mult despre Rusia Sovietică, ”Mama Rusie” chiar a vizitat orașul Sankt Petersburg și apoi a început un maraton nebun de scriere. La final au rezultat 3 cărți (cea de a treia nu a apărut încă în limba română).

Din punctul meu de vedere, scopul a fost atins, Paullina a scris o poveste de dragoste frumoasă, pasională și nebună încă de la început, dar totul într-un context cât se poate de real al istorie noastre. Adică ne ademenește cu o poveste de dragoste siropoasă în mrejele unui eveniment, pe care unii îl consideră unul de referință, din timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Blocada Leningradului (azi Santkt Petersburg)

Pentru mai bine de 900 de zile nemții au blocat Leningradul, perioadă în care se estimează că au murit 650.000 de civili din cauza lipsei de hrană, a bolilor și foarte probabil din cauza neputinței.

Autoarea atinge doar subtil, subiectul canibalismului dar oferă capitole întregi cu detalii a căror autenticitate se simte. Nu avea altfel cum să se întâmple, decât așa cum a așternut pe hârție autoarea. Și cred asta pentru vorbește cu multă însuflețire despre toate povețtile pe care le-a aflat de la supraviețuitori sau de la familiile acestora. Se spune că animalele de companie sau cele de pe stradă au dispărut după doar câteva luni…

Astfel că scenele din iarna aprigă în care oamenii stau la cozi inuman de lungi, doar pentru un colț de pâine, pâine care la început este făcută din făină și spre finalul blocadei din rumeguș, cad greu în sufletul cititorului. Dar Paullina Simons are un as în mânecă și anume iubirea, inițial interzisă, dintre Alexander, acest chipeș soldat rus și Tatiana, fiica docilă și alturistă a unei familii cu doi părinți ce-și împart iubirea mai degrabă între sora cea mare Dașa și băiatul Pașa, lăsând doar fărâme greu de sesizat pentru Tatiana.

Personajul Tatiana este foarte bine construit, este un personaj complex, central, care precum într-un joc de domino, leagă și dărâmă toate piesele una, câte una. Curajul ei care provinde, probabil, din lupta pentru supraviețuire îi onorează fiecare acțiune, uneori nesăbuită. Vă aștept să o descoperiți. E molipsitoare, în sensul că deși te trece printr-o tensiune extraordinară, totuși reușește să te facă să o înțelegi la final, oricât de absurd ar părea deciziile ei, inițial. Este fascinantă.

Cele două romane construiesc saga unei familii și o iubire autentică și neștirbită de război, foamete, moarte, trădarea în cea mai pură formă, sau de atrocitățile ce s-au petrecut în vestitele lagăre rusești, povestea ne poartă din Leningradul idilic, în Rusia rurală, într-o fugă nebună spre supraviețuire și până în America.

Două romane complexe, deloc plictisitoare, având în vedere că eu le-am citit în 3 zile și 3 nopți, cu detalii uneori sufocant de dureroase, alteori picante în stilul scenelor de sex, pe care le-am întâlnit în Cele 50 de umbre… Da, da, știu că v-am trezit interesul, dar credeți-mă când am dat prima oară peste ele, am simțit că pot să respir din nou. Prea mă scufundasem în durerea pe care fiecare personaj mi-o împărtășea.

Recomand lectura acestei povești care-ți ține sufletul la gură, care-ți pictează o frescă a unor realități suficient de dureroase, pe care milioane de oameni au trăit-o acum 70-80 de ani, dar care nu te lasă să deschizi cutia Pandorei ci dimpotrivă, îți oferă posibilitatea de a te agăța de speranță din pagina 1 până la final.

Este o lectură intensă, într-un limbaj accesibil, dinamic și alert scrisă.

Cum spuneam, o recomand!

Ce mi-a șoptit o vrabiuță, Biz Stone

Citisem despre această carte, că Biz Stone co-fondatorul platformei Twitter povestește în detaliu despre Twitter. Cum eu nu sunt utilizator Twitter, am ocolit-o preț de multă vreme.

Ce greșeală!

Pentru că este o carte nu doar amuzantă, dar și plină de inspirație pentru oameni deschiși către creativitate, interesați de acest fenomen global al platformelor de socializare cât și despre mici picanterii din viețile acestor coloși care și-au câștigat locul la masa rotundă a Internetului, pornind de la o idee a cărei dezvoltare pe scară largă părea un eșec, din toate punctele de vedere.

Dar inovațiile vin cu sacrificiu, curaj și nebunie, multă nebunie, mult curaj și un inimaginabil sacrificiu.

Și eu sunt antreprenor, și eu am idei, și eu încerc să le implementez, și eu am eșuat de nenumărate ori.

Stați! Nu leșinați!

Departe de mine, vreo comparație cu, nici măcar această tipologie de om de afaceri, dezvoltator, filantropist, activist etc.

Ce voiam să subliniez?

Inspirația o găsești în astfel de oameni, care într-o dimineață se trezesc cu o idee atât de nebunească încât să-și riște continuarea studiilor universitare, situația financiară și confortul în totalitate.

Puțini sunt aceia care au dezvoltat o afacere de succes, având toate resursele încă de când au deschis ochii. Sau cel puțin despre aceia nu prea se spun multe, sau nu au același impact pentru omul de rând.

Ce am înțeles eu din cartea asta?

  1. Limitările și constrângerile reprezintă porțile sigure către creativitate. Cu cât ești mai limitat și mai constrâns de anumite situații fie financiare sau relaționale, cu atât ești mai îndârjit în a-ți crea niște oportunități favorabile. Biz Stone spune că creativitatea este o sursă regenerabilă și ne îndeamnă pe toți să fim creativi, în fiecare zi.  Un simplu exemplu de creativitate pe care l-a impus Biz Stone în timpul liceului a fost implementarea politicii fără teme. Cum a depășit această perioadă și ce rezultate a avut, vă invit să descoperiți singuri și vă asigur că este tare amuzant.
  2. Trebuie să accepți potențialul eșec, de fiecare dată când pornești la drum cu o idee pe care vrei să o transformi în afacere. Probabil sunt unii norocoși, care din săraci lipiți pământului au devenit miliardari peste noapte, eu nu am auzit de ei. Biz Stone a avut parte de atâtea eșecuri, pe care le detaliază în carte, că am rămas cu impresia că dacă el a reușit, atunci poate oricine.
  3. Banii mulți înnebunesc omul. Așa este, dar Biz Stone spune că ceea ce diferențiază nebunul cu bani de cel sărac este caracterul. Dacă erai un om bun și atunci când banii nu te dădeau afară din casă, atunci acum, când ai foarte mulți, probabil că ești un filantrop excelent, dar dacă erai un piece of shit înainte, probabil că acum ești un piece of shit cu bani mulți.  M-a distrat analiza asta, și dacă mă uit în jur, o înțeleg perfect.

Sunt foarte multe lucruri noi și interesante de descoperit din această carte, de aceea vă invit să o achiziționați chiar  acum din librăria noastră.

Călătorie către sine. Memoriile unui psihiatru, Irvin D. Yalom

Într-o zi, la începutul lui 2017, verificând news feed-ul pe Facebook am dat peste informația conform căreia, unul dintre autorii mei preferați, Irvin Yalom, urma să lanseze ultima sa carte, și avea nevoie de ajutor pentru a alege coperta. Tot în postarea aceea spunea că după o carieră atât de lungă în domeniul psihiatriei și după atâtea tratate de psihologie și romane publicate, a venit vremea să închidă aceste capitole din viața sa și să se dedice exclusiv familiei. Ironice dar și amuzante aceste ultime vorbe care închideau postarea, având în vedere că omul avea deja 85 de ani. Deci, există un timp pentru toate, așa-i?

Fiind un fan declarat al autorului, imediat mi s-a prins o idee de suflet. Mi-am dorit, din toată inima, să primesc cadou acest volum. Voiam să asociez cartea cu o persoană, un moment, voiam să fie ceva mai mult decât doar o carte dintre multele pe care le comand eu însămi, lunar. Am lansat câte o vorbă în dreapta și-n stânga, dar cum nu-mi place să insist și cum probabil nu am fost suficient de explicită, uite cum cartea s-a lansat în Romania și eu mă uitam în rafturile virtuale ale librăriilor online și nu puteam apăsa butonul finalizează comanda. Ideea că îmi doream să o primesc cadou era atât de puternică, încât probabil așa a apărut colaborarea cu Cartepedia. Contactată fiind de ei, imediat am știut ce carte îmi doresc. Și am spus-o!

Cartea aceasta va ocupa, vreme lungă, un loc de cinste pe noptiera mea. Revin asupra ei, în fiecare săptămână, chiar dacă am terminat-o de citit, o dată.

Foarte ușor de citit, în sensul că Yalom, se adresează nouă tuturor, adică și acelora care nu sunt familiarizați cu termenii specializați, din psihiatrie. El însuși a spus că poate asta a fost una dintre cele mai interesante provocări, să se dezbare de cuvintele specifice domeniului în care a profesat toată viața și să poată, astfel să se adreseze unei plaje mai mari de cititori, folosind un limbaj pe înțelesul tuturor. Eu, citindu-i aproape toate romanele și răsfoind cu nesaț chiar și Psihoterapia existențială (un tratat/manual de psihologie) am simțit pe deplin acest lucru.

Cartea aceasta este o introspecție personală sensibilă și delicată, este o autobiografie menită să ofere explicații, un volum de memorii excepțional.

Am simțit-o ca și cum marele psihiatru-scriitor a deschis o ușă către propriile experiențe, care i-am marcat dezvoltarea personală și care l-au întregit ca ființă. Pornește de când era doar un copil, născut în State, dar din părinți evrei polonezi care fugiseră din Rusia. Un copil căruia îi plăcea să citească, găsind astfel un refugiu de la toate neplăcerile pe care le experimenta în interiorul propriei familii. O mamă exigentă și rece și un tată slab și influențabil. Și-a trăit copilăria într-un apartament mic deasupra magazinului condus de părinții lui și a trăit rușinea de a locui într-un ghetou și înconjurat de familia lui care nu a știut să îi arate dragostea. A studiat, din greu, dar cu plăcere și a continuat să profeseze, chiar și în perioada în care a scris această carte. A cunoscut-o pe iubita lui, aceea care i-a dăruit 4 copii și cu care a fost căsătorit aproape de 60 de ani. o iubire sinceră și înțeleaptă și încununată de fidelitate. Are 7 nepoți și este foarte activ pe Facebook.

Există un episod, chiar la început care m-a impresionat, în mod deosebit și asta pentru că are legătură cu familia. Tatăl său în vârstă de 46 de ani are un episod asemănător unui infarct, iar toată spaima, frica și ura adunate în sufletul mamei , se răsfrâng asupra lui:

”…Da, mama a avut motive foarte serioase să se simtă ușurată când am plecat de definitiv de acasă, la douăzeci și doi de ani. Eu tulburam liniștea. Ea nu a avut niciodată un cuvânt bun pentru mine, iar eu i-am răspuns cu aceeașsi monedă…”

….

”Când avea vreun necaz, mama revenea la un fel de gândire primitivă: dacă se întâmplă ceva rău, atunci e musai să existe un vinovat. Și vinovatul eram eu.”

”Tu l-ai omorât. Tu l-ai omorât.” Încă aud vocea stridentă a mamei. Îmi amintesc cât de mic m-am făcut, paralizat de frică și furie. Aș fi vrut și eu să strig la ea: ” Nu e mort! Taci din gură, idioato!”

….

”În noaptea aceea mi-am văzut tatăl la un pas de moarte; am simțit, ca niciodată, furia vulcanică a mamei și am luat decizia autoprotectivă de a mă închide față de ea. Trebuia să fac cumva să ies din familia aia. Următorii doi spre trei ani abia dacă am vorbit cu ea am trăit ca niște străini sub acelasi acoperiș. Dar cel mai mult îmi amintesc ce ușurare profundă și totală am simțit când a intrat doctorul Manchester în casa noastră: 

”Uite, fiule, bate puternic și regulat, ca un ceas. Nicio grijă. Va fi bine.”

Așa un dar nu mai primisem de la nimeni. Am decis atunci, pe loc, că vreau să fiu ca el. Voiam să fiu doctor și să-i alin pe alții așa cum mă alinase el pe mine.

Tata și-a revenit treptat și a mai trăit încă douăzeci și trei de ani.”

Nu pot decât să îmi imaginez, cât de dureros poate să fie să îți dorești să simți iubirea mamei, dar asta să nu se întâmple.

Eh, și de aici începe aventura cu acest volum.

Yalom merge pas cu pas cu amintirile din copilărie și până în prezent, este urmărit de coșmaruri pe care încearcă să le deslușească, folosind armele din dotare și anume autoanaliza. Se transformă în psihoterapeutul care tratează copilul-Yalom și mai apoi adultul-Yalom, iar acest transfer între Yalom-psihiatrul renumit, Yalom-bătrânul de 85 de ani, Yalom-copilul necăjit și neînțeles, Yalom-adultul care și-a construit o familie frumoasă, Yalom-scriitorul, aduce o savoarea extraordinară acestui volum de memorii pe care l-am devorat și continui să o fac, din când în când.

Se fac câteva referiri la momentele în care a publicat o carte, un tratat, la personajele pe care le-a creat, la cazurile pacienților săi pe care i-a tratat, dar toate într-un cadru elegant, nimic scandalos, nimic ieșit din comun, ci toate expuse și aplicate spre propria autoanaliză.

Eu cred și cumva, Yalom confirmă ideea că deși există terapii studiate și aplicate pacienților, totuși fiecare pacient are propria lui poveste, astfel că fără creativitate psihiatrul nu ar putea conduce pacientul spre vindecare.

A fost o încântare să cunosc mai multe lucruri despre autorul meu preferat, așa așa prima mână, adică prin propriile lui vorbe.

Vă doresc să citiți această carte și vă avertizez că autorul vă invită să faceți un exercițiu de autoanaliză, de multe ori se poate lăsa cu lacrimi, dar și cu o ușurare sufletească, și atunci merită orice lacrimă sau răscolire a sufletului.

irvin-yalom-credit-reid-yalom

Cartea mi-a fost oferită de Cartepedia, cărora le mulțumesc foarte mult

Muza, Jessie Burton

Suspinam și vorbeam, ieri pe seară în curte. Alex știindu-mă singură a venit, tiptil și m-a întrebat:

-Tu cu cine te cerți singură?

Am mai suspinat o dată și i-am răspuns:

-Tocmai ce am terminat de citit Muza și-mi vine să urlu de supărare, pentru că știu că urmează o perioadă mai lungă de timp până o să găsesc o lectură atât de frumoasă. of,of,of.

 – Draga mea, așa spui la fiecare roman, nu păcălești pe nimeni, la cât ai citit, fără să vrei dai doar peste cărți bune…

I-am zâmbit și apoi am început să mă gândesc la călătoria, pe care tocmai o terminasem, alături de Odelle, Olive, Isaac, Sarah sau Harold Schloss; acestea fiind doar câteva personaje pe care Jessie Burton le-a creionat atât de frumos și în detaliu, astfel încât fiecare personaj poate fi analizat pe deplin, ca la final toate acțiunile lor să fie bine înțelese. Am avut această surpriză în ultimele pagini, când mi-am zis: ”Aha! Acum înțeleg cum s-a ajuns la asta”…

Mențin felul în care scriu recenziile și nu vă comunic decât, poate, doar 3 % din intrigă:

Așadar.

Am pornit în 1967 cunoscând-o pe Odelle Bastien, o tânără de culoare originară din Trinidad, care ajunsă pe meleagurile englezești se angajează ca dactilografă la o galerie de artă unde dă peste un tablou asupra căruia planează misterul de la proveniență până la actualul proprietar. Odelle devine o detectivă care-și riscă prieteniile vechi și noi, iubirea pentru Lawrie, dar și propriul loc de muncă și începe o investigație pe cont propriu, la finalul căreia totul capătă alt sens. Se întâmplă atât de multe lucruri cu Odelle, încât vă invit să o descoperiți pe micuța negresă pas cu pas, citind romanul.

Și când mi-era lumea mai dragă, hop, am călătorit în timp și am ajuns în anul 1936, într-un sătuc dintr-o Spanie  aflată în mijlocul unui război civil, dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, unde o familie austro-engleză formată dintr-un dealer de artă Harold Schloss, soția acestuia Sarah, o femeie bogată dar cu probleme mentale și fiica lor  Olive Schloss, proaspăt acceptată la școala de arte, dar care alege să nu comunice familiei sale, această bucurie.

Și credeți-mă v-am spus tare puțin, dar suficient, sper, cât să vă incite la lectură.

Vă promit doar atât:

Călătoria pe care Jessie Burton o propune cu cel de-al doilea roman este una palpitantă, misterioasă, ușor de citit mulțumită firului narativ antrenant, unde personajele sunt aparent distanțate de timp, condiție socială, culoarea pielii și totuși atât de conectate spre final.

Acest roman nu este de anticipat, cât este de descoperit puțin câte puțin, atât cât ne lasă autoarea.

Am pus această carte alături de Un apartament la ParisFata cu Fragi , Soția din Paris. sau toate cărțile scrise de Kate Morton. Nu din punct de vedere al stilului de scriere, ci pentru emoțiile similare pe care le-am trăit, citind toate aceste romane. Am trecut rapid de la bucurie și emoție la dezamăgire și speranță. M-am bucurat, m-am supărat, am vorbit singură, dar asta ține de felul în care mă conectez eu la poveștile care vor cu tot dinadinsul să lase urme.

Un roman care atinge multe aspecte de la rasism și condiția femeii în rândul artei, educației, profesiilor, la iubirile năprasnice din tinerețe, la regretul faptelor din trecut și pedepsele cu care viața punctează faptul că uită, dar nu iartă, de la sursa inspirației artistice până la dezamăgirea profundă. Un amalgam de emoții pe care Jessie Burton a reușit să le redea, așa cum a făcut și cu cartea sa de debut, Miniaturista, ambele având un punct culminant, dar mai ales intens. Am avut parte de scene șocante de umilire, de scene așteptate de iubire, de secrete dezvăluite după moarte, pe lângă toate acestea romanul oferă aspecte legate de prietenie, invidie, teamă, moarte, sinceritate, deznădejde, speranță, cu alte cuvinte este un roman seducător, la sfârșitul căruia vei fi pus în situația de a înțelege cine este și ce simți față de muză.

Întâmplare sau nu, acest roman face parte din colecția Raftul Denisei de la Editura Humanitas, asemenea celor specificate mai sus. Colecție pe care o ador! Denisa Comănescu e o vrăjitoare bună.

Roman oferit de: Editura Humanitas Fiction

Poveste în Zodia Cancerului, Marius Mihalca

Se spune că frumusețea stă în ochii privitorului, iar eu zic că interpretarea unui roman stă în mintea fiecărui cititor, că el reușește să redea ceea ce simțit, citind o carte, e o treabă, dar de cele mai multe ori cititorul continuă să trăiască povestea romanului, mai departe, în solitudine. Așa că-mi va fi destul de greu să fac o recenize à la carte, pentru că subiectul mi-a deschis cutia cu amintiri și-mi e greu să nu mă raportez la ceea ce am simțit eu.

Voi încerca, totuși.

M-am identificat foarte mult cu povestea lui Marius, poate prea mult, de aceea îmi este dificil să nu transform această recenzie, în descrierea propriilor mele trăiri. Am lăsat să treacă 2 nopți, până să mă apuc să scriu despre ea, dar observ că nu s-a schimbat nimic,  gândesc la fel.

Să începem cu… Instagram, această platformă care mi-a deschis o lume nouă, plină cu pasionați de lectură și scriitori. Uneori simt că atunci când dezvolt frumoasele conversații cu prietenii mei de pe Instagram călătoresc în ceva asemănător cu jocul Second Life, când mă metamorfozez (nu într-o gânganie, sâc Kafka!) într-o persoană care-și explorează toate pasiunile într-o lume perfect creată pentru asta. Aceasta fiind partea frumoasă a internetului, căreia am ales să mă alătur.

Partea negativă, fiind cea în care se află mulți critici de tipul Știu-Tot, oameni neprietenoși, lipsiți de respect și toleranță, rău-intenționați. Mie nu-mi place să critic pe nimeni, consider că fiecare îți are locul lui sub Soare, nu sunt de acord cu toată lumea, dar nici nu mă apuc să le dau lecții, așadar imediat ce  identific o astfel de categorie de oameni ies discret, lucru care se întâmplă și în viața reală.

Slavă Cerului că până acum am întâlnit doare oameni faini, de tipul:

”Bună Roxana! Citești și autori români debutanți?.”

Sigur că citesc, mi-am zis. Am câțiva scriitori români contemporani care chiar îmi plac, deși trebuie să recunosc că am emoții de fiecare dată, când un nou titlu apare, de frica subiectelor arhi-folosite (comunism și excesiv de mult sex). Până acum nu am dat greș cu Camelia Cavadia, Răzvan Gavan sau Cosmin Cârciova, aceștia fiind doar câțiva dintre cei pe care îi citesc, acum Marius Mihalca a intrat în echipa scriitorilor români de la care aștept noi titluri.

Și ceea ce este frumos la cei menționați mai sus, este faptul că toți sunt diferiți. Nu aș putea să le aloc tuturor doar o singură categorie, dar numitorul lor comun este că sunt români și scriu pe gustul meu.

Revenind. V-am zis că îmi va fi greu să stick to the plan. (când îmi place ceva excesiv de mult, reușesc să divaghez de la subiect, la fel de mult).

Nu aflați de la mine intriga, știți doar, dar:

Marius, personajul principal din Dama de Treflă, este căsătorit de zece ani, până când într-o zi, soția sa îi spune:

– Eu am să mă mut. Am să îmi închiriez un apartament și am să mă mut.

Sigur, după 10 ani de căsnicie, anunțul de mai sus pare un coșmar pentru oricine, dar Marius este un deși este un om sensibil, este și unul foarte hotărât, care:

Când i-am lăsat jos ultima geantă cu haine, aveam să constat că ochii îmi sunt înlăcrimați. Eram confuz, dar ceva în mine spunea că gongul de final a sunat.

Și uite așa se termină o perioadă din viața unui om. Definitiv. Incredibil cât de repede apucăm să mergem pe drumuri complet separate, după ce ne trăim persoana cu care am format un cuplu.

Apoi Marius începe experiența vieții lui, parcă un pic nepregătit pentru ce avea să urmeze. În general așa se întâmplă cu persoanele care au cunoscut ideea de cuplu, după ce acesta se destramă, ele vor căuta să refacă ceea ce au pierdut, dar cu altă persoană și omit faptul că cealaltă persoană este complet nouă. Este vorba de  obișnuința de a anticipa reacțiile celuilalt.

Călătoria pe care acest roman o propune este una bine echilibrată, coerentă și cu suspans. Prevezi un final de capitol, apoi realizezi că ai greșit, prevezi un final de roman, apoi realizezi că ai greșit, din nou.

Este foarte rar să găsești o persoană care aparține generației anilor ’80 și care să nu fi experimentat în anii 2000 întâlnirile online. Toți suntem regi în spatele tastelor, realitatea însă, poate fi cu totul alta. Marius-personajul experimentează și dezvoltă o astfel de întâlnire care-l va face la final, să descopere un alt om, unul despre care nu știa că există în el.

Este o scriere atât de sinceră și un scenariu atât de posibil, încât nu ai cum să nu-l bănuiești pe autor că nu și-a scris propria poveste. Frumusețea acestui aspect este că nu îți trebuie confirmare, e plăcut să rămâi cu ceea ce crezi tu, ca cititor, că este adevărat. Cum spuneam, toți suntem regi, în spatele tastelor.

Dama de Treflă sau DT este personajul care-l va face pe Marius să descopere un om complet diferit, de ceea ce credea el că este. Relația lor urmează tiparul clasic al întâlnirilor online, la început o caracterizare frumoasă a fiecăruia, suficient cât una dintre părți să dorească mai mult decât îi oferă ecranul unui mic chat box,  câteva minciuni esențiale, inevitabila îndrăgostire (de cele mai multe ori valabilă doar pentru o parte) , decoperirea parțială a adevărului când deja totul este prea târziu pentru sufletul și trăirile îndrăgostitului. Apoi pornește o altă călătorie, cea a trădatului care nu se lasă păgubaș, în ciuda tuturor sfaturilor apropiaților. E iubirea adevărată? Doar o obsesie cauzată de câteva secreții chimice la nivelul creierului uman? E oare doar o proiecție , fals creată, asupra persoanei ideale? Sau doar frica de a abandona misiunea?

Un tăvălug de emoții, asta ne propune Marius Mihalca , cel care sparge tiparul bărbatului puternic căruia nu îi este îngăduit să sufere din dragoste, să plângă, să-și exprime adevăratele sentimente.

Oare doar femeile aud și văd DOAR ce-și doresc?

Cu o satisfacție feminină, deosebit de plăcută, vă dezvălui că nu, nu doar femeile, iar Marius-personajul este exemplul clar.

Citind romanul, ceea ce vă recomand, vă veți amuza copios pentru că Marius-scriitorul are un talent adevărat în a proiecta în scrierea sa, hazul de necaz. Astfel toată povestea devine amuzantă, în felul acela în care Slavă Domnului că i se întâmplă altuia și nu ție.

Pe lângă faptul că subiectul cărții, mi-a venit mănușă pe propriile mele trăiri și experiențe din trecut, ceea ce am apreciat, poate cel mai mult la acest roman, a fost faptul că inevitabilele scene de sex sunt descrise cu perdea, inteligent, incintant. A reușit să nu le ducă în derizoriu și dacă mă întrebați pe mine, într-o lume în care scenele de sex din romanele contemporane, filme, reclame TV, videoclipuri vând, ei bine el a riscat și merită aprecirea tuturor celor care doresc să citească și conținut cu referire la emoții, nu doar cum se întâmplă cu dânsa-n-trânsa. 

Este un roman dinamic, cu dialoguri bune și introspecții spectaculoase, ca un articol lung de pe un blog cu mult trafic.

Mă felicit pentru faptul că am reușit să nu transform această roxo-recenzie, într-una în care să-mi spun povestea, chiar dacă m-am identificat atât de mult cu Marius-personajul, dar cu acceptul psihiatrului și cu Marius-scriitorul și îl felicit pe autor pentru că el a avut suficient curaj, încât să publice astfel de poveste care doboară și umanizează profilul bărbatului puternic, neclintit de povești de amor cu un parcurs emoțional puternic.

Puteți comanda cartea aici .

De asemenea puteți urmări pagina Poveste în Zodia Cancerului

Spor la citit!

 

Căsătorie de plăcere, Tahar Ben Jelloun

Am citit multe cărți cu subiecte din zona islamului tradițional, dar nu mi-am găsit curajul să scriu despre ele. Toate acele lecturi dor prea tare, așadar le țin pentru mine, momentan.

Urmăresc cu interes titluri care apar în colecția Babel de la Editura Nemira și până în prezent nu am găsit nici măcar un titlu care să nu-mi placă.

Titlul, chiar dacă înșelător, și privirea femeii de pe copertă hipnotizantă, au fost suficient de puternice, încât să mă facă să înșfac romanul, de pe noptiera mamei mele.

Lectura este ușoară, mulțumită naratorului Tahar Ben Jelloun, un scriitor din Maroc, despre care nu știam nimic, dar pentru că mi-a plăcut cum scrie aștept, cu nerăbdare umătorul titlul.

Spuneam că titlul este înșelător și asta pentru că o căsătorie de plăcere  în interiorul islamului, așa cum este el prezentat în zilele noastre, pare o noțiune care nu se potrivește.

Apoi am crezut că așa-numita căsătorie de plăcere, este doar o exprimare romantică a autorului, dar am făcut cercetări pe această temă și am aflat cât mă înșelam.

Căsătoria de plăcere sau căsătoria temporară (zawaj al-mut’a) reprezintă un acord între un bărbat și o femeie, contra unei sume de bani stabilită de ambele părți, de comun acord, care se consumă în perioada în care bărbatul călătorește.

Pentru cei interesați să afle mai multe detalii despre căsătoria în islam, puteți accesa acest link. Fie că sunteți de acord, fie că nu, aceste lucruri au existat și unele continuă să existe.

Revenind la carte.

Spuneam că este o lectură ușoară și nu mă dezic de la asta, însă este atât de ușoară, cât sufletul tău poate să accepte nedreptatea, rasismul, ura, dar și un tip de iubire, atipic nouă, creștinilor.

Amir este un negustor  de condimente prosper, care călătorește deseori, în interes de afaceri. Fatma este soția lui și împreună au 4 copii, iar Nabou este o femeie de culoare, care locuiește în Dakkar și se îndrăgostește de Amir, într-una dintre călătoriile sale.

Din acest trio, Amir este cel care hotărăște că se cuvine, să încheie o căsătorie de plăcere cu Naobou. Islamul permitea acest lucru, iar el avea doar o soție, în consecință nimic nu-i stătea în cale din a o aduce pe Nabou în interiorul casei lui.

Fatma trebuie să accepte situația impusă de soț, dar o face, oare ?

Nabou este o femeie de culoare și contrar sfaturilor primite de la familia sa, hotărăște să îl urmeaze, dar are vreun aliat? Sau toată lumea îi dorește răul?

O serie de evenimente, deloc previzibile, se petrec de aici încolo, dar eu mă opresc cu dezvăluirile și mizez pe încrederea pe care mi-o acordați, citindu-mi recenziile.

Nu e un secret, faptul că una dintre temele principale ale romanului este rasismul. Și asta mi s-a părut cel mai ironic, într-un fel, pentru că pe tot parcusul lecturării mi-am pus, constant, o întrebare:

” Serios, oamenilor?! Asta e problema,  în continuare asta e problema omenirii?”

Și astfel autorul întoarce, pe toate fețele, această problemă a oamenilor, aceea de dori să fie ,cu orice preț, deasupra semenilor, chiar și aducând în dicuție culoarea pielii.

Astăzi, după ce am citit atât de multe povești legate de rasism, după ce am studiat colonialismul și mai ales după ce am constatat că rasismul nu a scăzut în intensitate, deloc, ci a luat doar altă formă, realizez că tema aleasă este abordată, cu măiestrie, de Tahar Ben Jelloun.

Așadar vă invit să porniți într-o călătorie care începe în anii ’50 și se dezvăluie pe parcurusul a multor ani, concentrându-se pe viețile celor 2 gemeni ai lui Amir cu Nabou.

Este o poveste care m-a impresionat, m-a intrigat și pe care o voi păstra lângă cărțile mele preferate.

 

Belgravia, Julian Fellowes

Înainte de a vă trezi interesul pentru această carte, voi face o mică introducere despre perioada victoriană, cea în care acțiunea romanului este plasată. Îmi va fi greu să sintetizez doar câteva idei, dar mă voi strădui:

Am studiat aproape un an de zile perioada victoriană în literatură și a fost dragoste la prima vedere. Dragoste sinceră pare-se, de vreme ce continuă și azi la, deja, mulți ani de la terminarea facultății.

Perioada victoriană face referire la cea mai mare domnie (63 de ani și multe zile) a Reginei Victoria, până la acel punct. Regina Victoria Alexandrina a urcat pe tron la vârsta de 18 ani, s-a căsătorit cu Printul Albert de Saxa-Coburg și Gotha și a devenit mamă a 9 moștenitori, împărțiți în toată Europa. Astfel nu-i de mirare, că Regina Victoria este cunoscută ca Bunica Europei.

Din punct de vedere cultural, perioada victoriană a cunoscut o explozie de autori, poeți, oameni de știință care au exploatat în lucrările lor toate aspectele ce țineau de expansiunea Imperiului Britanic (la sfârșitul secolului al XIX-lea Imperiul Britanic ocupa 20% din suprafața Pământului și avea peste 400 milioane de locuitori), de la Marea Expoziție până la puternica revoluție industrială care a transformat Imperiul în cel mai productiv ”atelier”, aspecte din sfera dezvoltării emoționale a societății, sau despre dogme și cutume, dar și despre primele îndoieli aruncate asupra religiei în favoarea științei. În 1859 Charles Darwin a publicat ”Originea Speciilor”, care credeți-mă pe cuvânt, a avut un impact extraordinar de nefericit pentru triburile din întreaga Africă (dar despre lucrarea mea de licență care a avut ca subiect colonialismul în literatura engleză, altă dată!)

A fost era lui Dickens, a surorilor Brontë , a lui Thackeray, bineînțeles a lui Thomas Hardy, Alfred Tennyson iar Elisabeth Barret Browning împreună cu Robert Browning și-au spus povestea de dragoste în versuri, a lui Oscar Wilde, Yeats, Lewis Caroll sau Robert Louis Stevenson , Bram Stocker și mulți alții ale căror romane și poezii vorbesc astăzi, de o perioadă complexă și foarte îndepărtată a societății victoriene.

Încerc să mă apropii de recenzie. Încerc, din răsputeri.

Dar.

Râdem și ne înfricoșăm, în prezent, de culturile islamice care plasează femeia pe un loc inferior, dar oare cum s-a raportat lumea civilizată la statutul femeii, de-a lungul timpului? Probabil nu este comparabil, și totuși…

Este normal să ne trăim prezentul, acum în 2018, când statutul femeii devine din ce în ce mai puternic, dar oare știți ce trebuia să îndure o femeie, din perioada victoriană, de exemplu? Femeile nu aveau dreptul la vot, nu avea dreptul să trimită pe cineva în judecată sau să dețină proprietăți, iar vânătoarea pentru cele care proveneau din familii bogate se transforma într-o adevărată bătălie pentru zestre, căci zestrea era imediat plasată către familia soțului, iar soția devenea prin lege, proprietatea soțului.

Interesant, așa-i?

Femeia victoriană, cel puțin cea din clasa de mijloc, trebuia să aibă grijă de casă, să facă mulți copii, preferabil băieți și să asiste neputincioasă infidelității soțului (care era inevitabilă, date fiind căsătoriile aranjate de către părinții acestora) de care nu putea să divorțeze, nicicum!

Imaginați-vă ce paletă largă de exploatat au avut scriitorii victorieni.

În 1857 s-a emis Actul privind publicațiile obscene și astfel, romane precum Tess D’Urbervilles sau la Răscruce de vânturi cât și multe poeme au fost interzise.

Oare nu cumva pentru că astfel de lecturi ar fi putut oferi femeilor un crâmpei de speranță? Probabil că asta s-a și întâmplat mai târziu.

Inspirându-se de acest context social tumultos, John Fellowes a scris o carte care surprinde o societate victoriană, în esență pură. A fost o adevărată plăcere să o citesc și m-am simțit de parcă m-aș fi uitat la un serial de epocă (mare fan ce mi-s!).

Dacă esti scenarist, pasionat de perioada victoriană și te numești John Fellows, ei bine Chapeau!

John Fellowes este un maestru în a face descrieri, chiar dacă în detaliul, o face într-un mod atractiv, complet neplictisitor scenă cu scenă și te introduce într-o lume plină de viață și mister.

Cartea este împărțită în capitole, fiecare având un titlul și o mică pictogramă. Am remarcat acest detaliu și nu doar m-a surprins plăcut, ci m-a făcut și mai curioasă să citesc pentru a putea face legătura între pictogramă și conținutul capitolului.

20180306_143232

Ar fi nedrept din partea mea să vă povestesc despre intriga romanului, dar vă pot ațâța curiozitatea doar un pic:

Sophia Trenchard primește, în mod surprinzător și neașteptat, o invitație la un bal organizat de Ducesa Richmond.

20180306_143208

Tatăl ei, un om de afaceri prosper, dar fără titlu nobiliar ( ceea ce nu-l făcea eligibil, pentru a fi acceptat în interiorul mulțimii nobiliare) vede o oportunitate măreață de a cunoaște oameni importanți care să-l călăuzească în ascensiunea lui fulminantă, își convinge soția pe Anne Trenchard să-și însoțească amândoi fiica la acel bal.

Despre bal se va vorbi și peste 20 de ani, căci acolo unele visuri se vor destrăma pe vecie, iar altele se vor transforma în coșmaruri.

Ca în orice roman victorian există multe personaje cu vieți, aparent separate, dar care pe măsură ce înaintezi cu lectura observi cum acestea se adună într-un singur loc. Și atunci, viețile lor explodează cu intrigi, minciuni, fățărnicii, moarte, iubiri neîmpărtășite, iubiri imposibile, căsătorii nesperate, amantlâcuri, secrete menite să aducă ruină absolută în viețile personajelor, parvenire și bogăție, ascensiune pe scara socială, minciună, acceptare în cercuri nobiliare.

Am remarcat două aspecte care mi-au plăcut la acest roman. Primul ține de modul aproape ironic, în care Fellowes lasă femeile să joace pe degete bărbații din viețile lor, fiii, soții sau amanții, mulțumită capacității acestora de a păstra secrete și de a le divulga la momentul oportun. Al doilea aspect se referă la modul în care persoanele neînsemnate, în opinia stăpânilor lor, cum ar fi majordomii, guvernantele sau cameristele țes, la rândul lor, intrigi și șantaje menite să distrugă reputația angajatorilor.

Belgravia este un cartier londonez, cu clădiri somptuoase, cu saloane mari special construite pentru a oferi baluri, cu odăi în care se servește ceaiul, în cadrul unor întâlniri conspirative.

Și poate ce mi-a plăcut cel mai mult la acest roman , dincolo de subiectul, pe alocuri previzibil, a fost incursiunea coerentă în secolul al XIX-lea, pe care Fellowes a construit-o cu măiestrie.

Am văzut cu ochii propriei imaginații, fiecare încăpere sau stucatură de pe pereții caselor din Belgravia, am simțit fiecare salt al trăsurii și am auzit fiecare foșnet al rochiilor care dansau grațioase la balul Ducesei Richmond sau fiecare clinchet de porțelan de la întâlnirile în care se servea ceaiul și o mulțime de bârfe care mai de care mai periculoase.

Personajele m-au ajutat să trăiesc pentru câteva clipe emoțiile cauzate de dezamăgire, de sentimentul de vinovăție sau cele cauzate de speranța că asumarea faptelor trecute își va găsi alinarea, în sufletele bântuite de greșelile din tinerețe.

În ceea ce reprezintă începutul unei colaborări frumoase, editura Nemira m-a lăsat să-mi aleg niște cărți despre care ulterior să scriu dacă doresc, bineînțeles.

Motiv pentru care le mulțumesc celor care m-au ales, cu siguranță, dintr-o listă lungă și vă spun că dacă vă plac poveștile plasate în secolul al XIX-lea, atunci această carte este ceea ce căutați și o puteți comanda de pe site-ul Editurii Nemira.

Fericirea îmi scapă printre degete, Agnès Martin-Lugand

Acesta este cel de-al patrulea roman al autoarei, pe care l-am citit și cel de-al treilea care mi-a plăcut la fel de mult ca primele două( Oamenii fericiți citesc și beau cafea și Viața e ușoară, nu-ți face griji).

Am crezut că este vorba de povestea unei femei, care își redescoperă o pasiune din tinerețe și împotriva voinței tuturor( părinți și soț) renunță la viața ei liniștită și la salariul ce-i oferea confort, în favoarea pasiunii pentru croitorie.

Fals. Deși, în parte, un pic adevărat…

Doar că romanul se concentrează foarte mult pe sentimentele peronajului principal, Iris, care este permanent nevoită să renunțe și să înfrunte ceva, în favoarea unui teritoriu nou în care intră imediat ce pășește în Paris, într-o casă a posesivei doamne Marthe.

Fericirea îmi scapă printre degete este despre cum drumul spre iad e pavat cu intenții bune, despre cum e să renunți când credeai că ai totul, despre cât de înșelători pot fi oamenii care se ascund în spatele unor măști, care o dată căzute aduc neplăceri nebănuite.

Agnès Martin-Lugand scrie ușor, pentru lecturi relaxante și pentru cititorii cărora le plac surprizele. Mi-a fost imposibil să prevăd ceea ce s-a întâmplat spre finalul cărții și trebuie să recunosc că am rămas impresionată de modul în care autoarea a aruncat bomba. Simțeam că e ceva în neregulă, dar nu m-a dus gândul acolo.

Vă las să descoperiți ”bombița” și vă doresc spor la citit!

Femeia din Orient Express, Lindsay Jayne Ashford

Când apuc să citesc printre primii, o carte abia lansată în România care-mi place, nu mă pot abține să nu o recomand tuturor celor, pe care îi cunosc pasionați de lectură și nu numai.

Pe Agatha Christie o știu, încă din adolescență, mama era înnebunită după scrierile ei, așa încât cărțile-mi erau la îndemână și alegeam să citesc pe furiș câte un roman, care mă ținea cu sufletul la gură și din acest motiv, absența lui din bibliotecă, trecea neobservată. Citeam repede. Mi-ar plăcea să aflu că azi, programa s-a schimbat și tinerii nu mai sunt obligați să citească pe furiș alte cărți din biblioteca familiei din cauza programei obosite, plină de romane  plictisitoare. Pe vremea mea, lista cu astfel de romane era lungă, iar descoperirea autorilor străini se făcea pe cont propriu.

Cu toate cărțile citite, dețineam informații limitate cu privire la viața scriitoarei, dar această carte m-a făcut să caut mai multe detalii și să-mi trec pe lista 2018, romanul său biografic. L-am tot ocolit.

Orient Express sună foarte cunoscut, în memoria colectivă și asta pentru că mulți am auzit de vestitul tren, am citit cartea ”Crima din Orient Express” și am văzut filmul, recent apărut. (îl voi vedea, probabil peste 10 ani pe Netflix).

În romanul acesta, Agatha Christie nu mai este maestrul păpușar din spatele rândurilor și din ceafa lui Hercule Poirot, ci este ea însăși, în hățișul unor mistere, toate de natură emoțională.

Dărâmată de un eveniment, mai puțin plăcut, din viața personală, se urcă în tren cu destinația Bagdad. În tren formează un trio misterios cu încă două doamne, ambele cu secretele lor. Hercule Poirot nu pare să-i fie de folos, așa că se vede singură și trebuie să gestioneze toate întâmplările ce se succed cu repeziciune, iar finalul ! Ah finalul! Foarte frumoasă surpriză oferită de Lindsay Jayne Ashford.

Pe lângă subiectul incitant al cărții, autoarea mi-a oferit și câteva informații despre viata anilor 30 din Orient…. și multe s-au mai schimbat de atunci! Am regăsit un Bagdad fascinant, un sit arheologic incitant, un grup de localnici profund tradiționaliști. Toate acestea înglobate, într-un roman foarte frumos.

Vreau să descopăr mai mult din scrierile semnate de Lindsay Jayne Ashford. Înțeleg că este prima femeie care a absolvit o școală destinată doar băieților timp de 550 ani și s-a specializat în criminalistică, apoi a devenit reporter BBC și trăiește împreună cu familia sa numeroasă în Spania și În Țata Galilor. Vreau( în disperare) să citesc „The Mysterious Death of Miss Jane Austen” care a apărut în 2011.

Data apariției: 2 februarie 2018

Titlul original: The woman in the Orient Express

Colecția: Damen Tango

Autor: Lindsay Jayne Ashford

Traducător: Mihaela Sofonea

Nr. pagini: 328

Editura: Nemira

Spor la citit și hai mai jos să discutăm despre carte:

 

Origini, Dan Brown

Dan Brown, acest iubit-blamat autor, care suscită oamenii din întreaga lume, la discuții  în contradictoriu  chiar mai pătimaș începând cu 2003 când a publicat Codul lui Da Vinci, ce a scindat lumea(cititorii) în trei categorii- cele pe care le-am identificat eu-

  1. în prima categorie intră cei care l-au iubit din 1998 de la prima carte și continuă să o facă și în prezent.
  2.  în a doua categorie sunt cei care-i citesc cărțile, poate, poate le-or plăcea și lor una. Dar nu.
  3. în a treia categorie care este și cea mai periculoasă( acesta se înfiltrează în orice gen literar, chiar și în câteva domenii) și se referă la cei care nu citesc Dan Brown, dar care sunt cei mai efervescenți critici. Se întâmplă.

Eu, însă zic, că un autor care făcut o avere de 250 milioane de dolari din vânzarea unei singure cărți este maestrul unui gen literar. Punct. Gusturile nu se discută. Iar punct.

Revenind.

Despre Origini

Dan Brown a descoperit rețeta magică de a construi un roman intens, complex și revelator. Face asta, în mod repetat, în ultimii ani .

Mie mi-a plăcut foarte mult romanul, pentru că l-am simțit ca fiind actual, mai ales pentru că tratează un subiect incitant și anume relația dintre religie și știință. Ambele domenii pierd susținători în favoarea celuilalt.

Deja bine cunoscutul personaj Robert Langdon pornește într-o nouă călătorie-aventură contra-cronometru la finalul căreia trebuie să dezvăluie omenirii cea mai recentă descoperire, menită să spulbere tot ceea ce se știa despre legile fizicii și religiile lumii.

Dan Brown a studiat în Spania, în tinerețe, și probabil de aici i-a venit dorința de a plasa acțiunea romanului în mijlocul unei țări cu o istorie veche.

Intriga romanului implică mari clerici ai lumii, monarhia spaniolă, și toate aceste personaje sunt interconectate printr-o magie consacrată, de stilul scriitoricesc al lui Dan Brown.

Deși este o carte voluminoasă, nu mi-a luat mult timp să o termin de citit și asta pentru că rapiditatea cu care se succed secvențele și evenimentele este uluitoare.

Și ce mi-a plăcut cel mai mult la acest roman este că Gaudi, marele creator al celor mai uimitoare clădiri din Barcelona este omniprezent, altfel că imediat după terminarea poveștii, am sărit pe internet și m-am documentat, astfel adăugându-mi încă o cărămida la cultura generală.

Aveam în plan să vizităm Barcelona, dar după ce am citit acest roman, stau cu ochii pâlnie pe Booking, să găsesc oferte bune.

Sagrada Familia și Casa Milo sunt doar 2 obiective pe care doresc să le ating cu mâna dar mai ales cu privirea. Ele sunt prezente în roman și ”joacă” chiar un rol important.

Descoperiți Origini și lăsați-vă purtați în călătoria propusă de Origini. Vă va ține cu sufletul la gură și 600 de pagini vi se vor părea că zboară prin fața ochilor.

Romanul începe așa:

”Toate lucrările de artă şi arhitectură, toate informaţiile de ordin ştiinţific şi toate organizaţiile religioase care apar în acest roman sunt reale.”

0rigini, Dan Brown

Distanța dintre noi, Jhumpa Lahiri

După ce am terminat de citit romanul, am căutat mai multe informații despre evenimentele cauzate de mișcările politice din anii 60-70 care s-au petrecut în India și nu mare mi-a fost mirarea când am primit confirmarea faptului că istoria se repetă, fără încetare.

Fan declarat al colecției Babel de la Editura Nemira am reușit să citesc acest prim roman scris de Jhumpa Lahiri și a fost o aventură, care mi-a plăcut.

O poveste ce cuprinde  o călătorie care începe în suburbiile Calcuttei anilor ’60 și se termină în zielele noastre.

477 de pagini de istorie, iubire, mișcări politice, evadări care lasă urme în viețile personajelor și care le afectează viețile pentru totdeauna , constraste între civilizații, tradiție și obiceiuri, răni și moarte, bucurie și abdandon.

Arta autoarei este aceea că, în opinia mea, a reușit o vrajă care pe mine una, m-a învăluit încă de la prima pagină. Volumul de 477 de pagini, poate fi înspăimântător în sensul dimensiunii, dar dacă autorul este vrăjitor de cuvinte, nu trece prea mult, până când lectura te prinde în mrejele ei aproape poetice.

Nu este un roman dinamic, nu te ține cu sufletul la gură, mai ales că îți dai seama din primele pagini că evoluția acțiunilor, așa cum sunt ele prezentare, în mijlocul unui tumult politic,  nu poate fi una cu final fericit. Totuși Lahiri face surprize plăcute, dar pe acestea vă las să le descoperiți singuri și să vă emoționați, așa cum am făcut și eu.

Călătoria începe cu Subhash și Udayan doi frați indieni pe cât de apropiați în copilărie pe atât de îndepărtați la maturitate, paradoxal  distantați de aceeași dorință arzătoare de a-și depăși condiția. Unul vrea să studieze în America, dar să se întoarcă după studii la tradițiile dictate de părinți, altul mânat de o mișcare politică, menită să dezrobească indienii care trăiesc într-o societate în care efectele colonialismului sunt încă prezente.

Fiecare trebuie să sacrifice ceva pentru a-și atinge idealul, acesta fiind primul pas al rupturii lor. Dar sacrificiile și pierderile continuă, până când târziu, apare acceptarea consecințelor unor situații din trecut care nu se pot schimba. Care sunt aceste situații și ce impact au ele asupra personajelor? Ați ghicit, vă îndemn să le descoperiți, pagină cu pagină…

M-a impresionat și m-a intrigat și la final am mulțumit, în gând, autoarei pentru că scrierea sa complexă mi-a adăugat o cărămidă nouă, la cultura generală. După ce am terminat de citit romanul, am căutat mai multe informații despre evenimentele cauzate de mișcările politice din anii 60-70 care s-au petrecut în India și nu mare mi-a fost mirarea când am primit confirmarea faptului că istoria se repetă, fără încetare. E nevoie doar de o ideologie nouă( aparent nouă) care de fiecare dată sună bine la început…. apoi potopul!

Vă doresc lectură plăcută și cu încredere că recomandarea mea este sinceră!

 

Titlul original: The Lowland/ Distanța dintre noi

An aparitie: Septembrie 2013, În România: Septembrie 2015

Autor: Jhumpa Lahiri

Colectie: Babel

Editura: NEMIRA

Nr. pagini: 477

Traducator: Adriana Voicu

Trei metri deasupra cerului, Federico Moccia

Dacă ești tânăr atunci cartea asta îți va da speranță, fluturași în stomac și roșeață în obraji, iar dacă ești adult, atunci acest roman îți va da zâmbete și amintiri.

Nu știu cum sunteți voi, cititorii mini-recenziilor mele, însă mie îmi place să citesc. D’oh!! Nimic nou până acum.

dar

Îmi place să citesc cărți din seria Young Adult ,mai ales pentru că, unele dintre ele mă fac să-mi aduc aminte de adolescența mea și de primele sentimente, pe care le-am trăit în afara supravegherii atente a părinților. Acele sentimente, care ne sunt date să le cunoaștem singuri.

Ce simți când te îndrăgostești pentru prima dată, cum gestionezi furia când părinții nu sunt de acord cu ceea ce îți dorești să faci, cum reușești să treci peste dezamăgirile inerente, pe care adolescența sau prima tinerețe( așa cum îmi place mie să o numesc) ți le oferă cu nemiluita.

Ei bine,

nu există o rețetă de ” Cum să… -ți depășești adolescența”, pentru că aceasta se trăieste prin toți porii.  Părerea mea este că adolescența reprezintă prima etapă din dezvoltarea personală, a celui ce va deveni ulterior, un adult. Dar în același timp este și prima luptă pe care părinții o dau  pe cele două fronturi, o dată cu ei înșisi, nefiind pregătiți încă, să azvârle progenitura în lumea plină cu de toate , și apoi cu adolescenții înșiși, care să fim corecți: tinerii, în perioada adolescenței, nu dau 2 bani pe părinții. Părinții sunt nici mai mult, nici mai puțin decât 2 spini  care oferă din când în când bani, multă cicăleală și episoade de furie.

Dacă ești tânăr atunci cartea asta îți va da speranță, fluturași în stomac și roșeață în obraji, iar dacă ești adult, atunci acest roman îți va da zâmbete și amintiri.

Babi și Step . Babi, fiica protejată, cuminte și cu o educație aleasă și Step, băiatul, tocmai bun de prezentat părinților ,sau mai bine zis coșmarul unui tată de fată.

Deși prima întâlnire dintre aceștia este un dezastru, pe care niciun părinte nu-l poate uita ușor, totuși viața cu ale ei cărări ciudate, îi aduce împreună într-o dragoste pură și frumoasă, așa cum sunt toate la început. Fuga de acasă noapte pe furiș, piederea frumosului scuter Vespa, violență , poliție, curse de motociclete periculoase, gelozie, prietenie și sex. De toate pentru toti.

Așadar vă invit să citiți romanul acesta,care înțeleg că este o trilogie, cel mai recent roman a apărut în aprilie 2017 și se numește ”Tre volte te”.

Oricum ai lua-o, este o carte care merită citită și o găsești la Besteller, dar  și în librările online din România.

 

 

Soția din Paris, Paula McLain

Al doilea roman căruia i-am acordat 5 steluțe pe Goodreads , fiind deja un cititor cu ștate vechi și lansându-mi o provocare de 85 de cărți de citit în acest an, presimt că voi acorda multe steluțe.

Ar fi trebuie să citesc mai întâi Sărbătoarea continuă scrisă de Ernest Hemingway, un roman care a apărut postemortem, în 1964 cu ajutorul celei de a patra soție, Mary Hemingway.

Deși am trecut, tangențial, în facultate pe lângă Hemingway și pe vremea aceea am studiat doar Bătrânul și marea( și asta doar mulțumită minunatului profesor Bogdan Stefănescu care nu s-a limitat la programa oferită de Minister), totuși m-am simțit atrasă mereu de perioada în care a trăit și scris Hemingway. Un început de secol, prin anii 20, când ieșirile în oraș ale acestuia aveau ca parteneri pe  Sylvia Beach, cea care a ajutat la publicarea controversatului roman Ulise, de James Joyce,   minunatul-și-turbatul-cuplu format din F. Scott și  soția lui Zelda Fitzgerald, prea-mărețul James Joyce,  sau mult-prea-dificilul-și-genialul Ezra Pound, faimoasa autoare Gertrude Stein și iubita acesteia Alice B. Toklas.

A fost necesar să fac această introducere, pentru a putea să înțelegi de ce nu sunt de acord cu prezentarea personajelor din romanul Soția din Paris, ca fiind de ficțiune.

Toate aceste persoanje, nu numai că au existat în realitate, ci și-au construit statui de neclintit, prin scrierile și acțiunile lor.

Bun.

E adevărat că Paula McLain a scris aceast (minunat) roman, imaginându-și relaționarea dintre personaje, dar a făcut acest lucru urmărind, îndeaproape, evenimentele reale.

Așadar prin scrierea autoarei am făcut cunoștință cu nume marcante ale literaturii americane și nu numai, cu personaje colorate în nuanțele anilor 20 dintr-un Paris boem ,pe Montparnasse , în salonul cultural inițiat de Gerturde Stein cu a sa iubită.

Personajele principale sunt Hadley Richardson și Ernest Hemingway, care sunt surprinse în tinerețe, înainte, în timpul și mult după căsnicia lor fascinantă.

Este un roman care conține multe artificii menite să țină cititorul în priză. Vei avea parte de o poveste de dragoste viscerală și pasională un pic parcă ieșită din tiparele unei căsnicii sănătoase( oricum ar fi acelea).

Pe lângă povestea de dragoste, spiritul de dăruire al soției, nebunia arhi-cunoscută a lui Hemingway izvorâtă, părerea mea,  din cele mai ascunse colțuri ale geniului său,  m-a fascinat modul în care autoarea a armonizat personajele.

 

Vă las câteva poze:

 

iar sursa pozelor aici.

Printre tonuri cenușii, Ruta Sepetys

5:00 a.m. Pisilopa se joacă cu moțul meu prins, peste noapte. Scrâșnesc printre dinți o înjurătură pisicească. Pisica nu pare impresionată, ci se îndreptă către terasă, unde are litiera și bolul de mâncare.

Din primele secunde îmi dau seama că ziua îmi va începe, când încă e beznă afară și chiar în ziua în care toată lumea este liberă și, ca și mine, probabil toți ne-am plănuit să ne ridicăm cât mai târziu din pat.

Cât de des este miecuri, liber?

Hotărăsc să continui lectura cărții începute în ziua precedentă. Asta fac. Ora 8:00 mă găsește în hohote de plâns cu gândul că vreau să aflu mai multe despre soarta țărilor Baltice și despre demnitatea cu care și-au recâștigat independența după zeci de ani în care s-au pierdut milioane de vieți și identități.

Am citit O mare de lacrimi și am știu că trebuie să citesc și primul roman( acesta despre care vorbesc azi) scris de Ruta Sepetys, ea însăși, fata unui refugiat lituanian.

Deși toate personajele sunt  fincționale, totuși evenimentele și întâmplările povestite sunt povești adevărate spuse de supraviețuitorii genocidului  provocat de sovietici.

Impresionant? puțin spus…

Duritatea și atoricitatea cu care cei declarați criminali de război, cu prea mare ușurință, de către sovieticii ce alcătuiau NKVD( Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne)… sunt atât de bine evidențiate în acest roman, încât simți fiori pe șira spinării ori de câte ori întorci pagina.

Ceea ce pare greu de citit, din punctul meu de vedere ( știind sau auzind, măcar, că este un roman trist) trebuie să spargă și să depășească limita impusă de ” sunt și așa destul de multe atrocități care se întâmplă, în prezent, de ce aș mai citit ceva ce s-a întâmplat acum mai bine de 60 de ani?”

Răspunsul meu este simplu: pentru că trebuie să știți istoria, trebuie să știți cum s-a ajuns aici, trebuie să nu lăsăm( citind, cercetând și trasmițând mai departe) ca aceste lucruri să se uite. Toate acestea fac parte din istoria noastră, a speciei noastre.

Eu cred că Ruta Sepetys a descoperit o metodă extraordinară de a reînvia istorii vechi, și anume scrie pentru adolescenți. Așadar acest roman este dedicat colecției Ficțiune pentru adolescenți și tineri  de la Editura Epica și din acest motiv acest lucru poate limita adulții în a fi doitori să-l citească. Mare greșeală!

Despre roman vă spun doar atât:

Povestea unui grup de lituanieni care pornesc din așternuturile lor călduroase în nemiloasa Siberie. Este vorba despre toate sentimentele pe care un om le poate genera de la iubire la ură și invers, de la avariție până la generozitate, de la milă până la scârbă, de la… viață până la… moarte

Și vă mai spun un secret:

Veți citi despre un personaj-cheie despre care aflați mai multe în O mare de lacrimi.

Pentru mine, acest personaj a fost o surpriză plăcută !

Acesta nu este un roman care se povestește într-o recenzie subiectivă, ci este un roman care merită să fie citit de toți cei curajoși și care vor afla ce misiune au, în ultimele pagini.

Vă așteptăm în librăria noastră din Pitești sau online.

O mare de lacrimi, Ruta Sepetys

Anul Nou a venit cu cadouri pentru mine, am primit o carte pentru adolescenți de la Iuliana Cazan, căreia îi mulțumesc foarte mult. Mă ferisem să o cumpăr, din cauza unei prejudecăți și anume ” ah, o carte pentru adolescenți” când eu sunt ditai’ adultul!( știam de carte, încă de prin primăvara 2017)

Dar cartea aceasta, cumva, și-a găsit drumul către mine și când m-a găsit a dat cu mine de pământ de două ori. Zică-se că, doar o dată, ar fi fost prea puțin și nu aș fi învățat nimic.

În primul rând cartea nu este doar pentru adolescenți, ci pentru toți cei cărora le plac poveștile care au la bază evenimente reale, din istoria umanității, iar istoria asta a noastră, a oamenilor, are tendința, ca pe vreme de pace, să ne  reproșeze trecutul.

Cum? Prin astfel de povești.

În al doilea rând, subiectul romanului este pe cât de sensibil și impresionant pe atât de dinamic și alert. Te ține în suspans până la final, chiar dacă, din primele pagini intuiești că nu-ți va plăcea finalul. Totuși Ruta Sepetys a construit atât de bine personajele, cât și romanul, încât capitolele scurte și dedicate vocii câte unui personaj m-au țintuit cu cartea în mână de cum am deschis-o, timp de câteva ore, până când am terminat-o.

Omenirea a fost și probabil va continua să fie, din când în când, măcinată de războaie, iar acest roman aduce, în prim plan, un eveniment tragic, care s-a petrecut în Marea Baltică în anul 1945, când în cadrul operațiunii Hanibal, nava Wilhelm Gustloff  a fost torpilată de submarinele rusești și trimisă în adâncurile unui ianuarie geros împreună cu  speranțele a peste nouă mii de oameni. NOUĂ MII DE OAMENI!!

Mai mult nu vă spun, ci vă avertizez că veți trăi experiența călătoriei spre viață a câtorva personaje, printre care:

Florian– artistul prusac, Emilia– adolescenta poloneză care cară după ea, vreme îndelungată un secret apăsător, Alfred– tânărul neamț, aspirant la funcții înalte al cărei cărți de căpătâi este Mein Kampf( Lupta mea, scrisă de Hitler) și obsedat de fata unor vecini evrei și Joanna – o asistentă- fugară lituaniană, care de asemenea ascunde un secret dureros.

Cum se întâlnesc aceștia, ce fel de relații se dezvoltă între ei, ce drum parcurg spre mare, ce peripeții întâlnesc, ce se întâmplă o dată îmbarcați pe navele salvatoare. Ei bine, vă invit să descoperiți toate acestea, citind romanul. Chiar dacă este trist, totuși Ruta Sepetys a reușit să încropească o poveste frumoasă cu ajutorul personajelor care provin din medii total diferite, chiar dușmane , dar care au un numitor comun, care e acela? vă rog să îl descoperiți!