Oral, Cosmin Cârciova

În cazul în care  ”Cele cincizeci de umbre ale lui Grey” ți s-a părut o trilogie cu un limbaj mult prea  sau chiar ”hipersexual” pentru gusturile tale, atunci cu siguranță ai făcut o greșeală cumpărând/împrumutând această carte.

Eu însămi, am judecat greșit primele pagini ale lui Cârciova( am fost aproape de abandon), pentru că mi-am spus că citesc scriitura unui tinerel blazat, alcoolic, de un misoginism rar întâlnit și parcă, depășisem perioada când astfel de povestiri reușeau să  mă mai uimească.

Am tot sperat că povestea va lua o altă turnură, iar citatul revelator “În nemernicia mea am ajuns la concluzia că scopul vieții este oralul. Ne naștem ca să ni se sugă”, mi-a spulberat speranța! DAR pentru că e bine scrisă, am continuat să citesc și ușor, ușor prejudecățile au dispărut iar eu mi-am revenit 1800. Am realizat că îmi era dor de o scriitură dură, abruptă, fără falsă pudoare și mai presus de toate care descrie  bărbatul până în 30 ani  pe care societatea contemporană ni-l oferă, cu prea multă generozitate, aș zice.

Numele lui este Orsin Terry-Iaky, e înconjurat de câteva femei cu nevoi, ohhh da! Fix ceea cea îi lipsea unui depresiv alcoolic, nu poate refuza să ofere ajutorul niciuneia dintre ele, iar doamnele îl cuprind  brațele lor lungi cu tentacule. Mi se pare că cele, cel puțin trei femei, cu care Orsin se tot ” întreține”, nu sunt,  decât,niște proiecții,  ale propriului său eu.

Anagrama numelui care mă duce cu gândul la un preparat culinar cu carne de vită, mi s-a părut de o autenticitate și originalitate de care aveam nevoie.

Orsin este un inadaptat al societății, într-o continuă și profundă depresie, cu un umor cel puțin suspect care reușește să te prindă în mrejele lecturării și nici nu știi care este momentul în care treci de la dezamăgirea achiziționării acestei cărți la adorație pur și simplu, cred, că oricum…….rapid.

Eu v-aș lăsa să citiți și să concluzionați singurei, asupra calității scriitoricești, dar am simțit nevoia să vă avertizez, că nu e o carte pentru oricine, sunt convinsă că pentru pudibonzi, această carte ar putea fi o provocare greu de depășit și probabil ar urma să zacă undeva prin bibliotecă, într-un cotlon întunecat. Pe de altă parte, nici pudibondul de azi, nu mai e ca cel de odinioară…. ( ah! unde e un smiley zâmbăreț, când ai nevoie de el?)

Pe lângă firul narativ, care după cum spuneam, te prinde, am remarcat cu plăcere, într-o notă amuzantă, legătura pe care Orsin o face între darwinism și închirierea unei prostituate în noapte de Crăciun, lăsându-ne să reflectăm singuri la evoluția omului…el spune ” Ce dovezi îți mai trebuie că omul e un accident pe scara evoluției?„ Oricum ar fi, concluzia tot cu virgulă îți dă!

Apoi.

Pentru cei interesați de tetrahidrocanabiol, paginile 153-154, pot reprezenta o adevărată apologie adusă beneficiilor, care validează consumul.

Premiera neplăcută, totuși, a fost când am descoperit că există o multitudine de greșeli de ortografie. Am rămas uimită de lipsa de atenție, pentru că sunt foarte multe, poate nu, chiar pe fiecare pagină, dar oricum, ridicol de multe. Pe vremuri exista o erată, dar în cazul de față erata ar fi avut…multe pagini!

Recomand lectura, eu am vrut să cumpăr încă un roman scris de Cârciova, dar momentan nu se mai găsește. Aștept, se numește Voia.

Și dacă nu v-am convins, mai am în mânecă o încercare, un fragment care m-a amuzat teribil:

”… Pe ușă era un număr de telefon și numele Dorra. Dedesubt scris o sug bine. Am scos telefonul și am alcătuit numărul.

– Doamna Dorra?

– Da. Vă pot ajuta cu ceva?

– Păi… cred că da. Am găsit numărul dumneavoastră pe ușa de la budă din cinematograf.

– Continuați.

– Îmi cer scuze că sun la ora asta.

– E în regulă.

– Scrie ceva sub număr…

– Ce anume?

– Mi-e rușine să zic.

– Scrie că aș suge-o bine?

-Exact

-Cu cine am onoarea?

– Orsin. Orsin Terry-Iaky.

– Ei bine, domnule Terry-Iaky, priviți care-i situația: eu, de fapt, vând televiziune prin satelit.

 Îmi scarpin bărbia.

– Nu-mi vine să cred.

– Știu că pare ciudat, dar să știți că foarte multă lume a semnat un contract cu firma noastră. A fost o idee bună.

– Lucrați pe comision, nu?

– Desigur. E foarte greu să-ți faci targetul.

– Știu. E trist.

– Am vândut cam nouă pachete cu numerele lăsate prin băi.

– Supertare!

– Da.

– Deci nu o sugeți bine?

– Nu. Îmi pare rău.

 

Am râs împreună. Era amuzant.”

 

Editura: Herg Benet

An apariție: 2015

Număr pagini: 488

Small world, Martin Suter

Ar fi fost frumos, să mă fi apucat de citit măcar acum 20 de ani. Am atât de recuperat!

Trebuie să menționez că pe Suter, l-am descoperit de curând și l-am îndrăgit din prima. Faptul că a debutat la vârsta de 49 de ani, nu mă face decât să mă bucur, să fiu optimistă și să sper.

Acest prim roman, mi-a oferit vreo 2-3 seri minunate în compania unui bătrânel, a cărui boală, ușor recognoscibilă, m-a făcut să trec prin mai multe stări de sub cuvântul-umbrelă, Nostalgie. Chiar și o amintire plăcută poate deveni una greu suportabilă în contextul unei boli necruțătoare cu cea mai de preț comoară a omului, Amintirile.

Konrad are 65 de ani și o viață de povestit. Prezentul îi pare necunoscut, iar amintirile din trecut se succed cu repeziciune. Oare dragostea îl va ajuta să reconstruiască un puzzle de simțiri?

Se cunoaște faptul că Suter a avut un caz de Alzheimer, în propria familie probabil de aceea a reușit cu acest roman nu numai o descriere detaliată a acestei boli, dar i-a dat și autenticitate.

Eu îmi leg sufletul de fiecare carte pe care o citesc. Romanul acesta m-a  făcut să mă gândesc la bunicul meu în vârstă de 85 de ani, care pare, uneori, că privește în trecut…

Bătrânețea într-adevăr poate fi crudă, mai ales dacă apropiații te părăsesc.

Am aflat că există și un film realizat după acest roman cu Gerard Depardieu. Mi-ar plăcea să îl văd, dar cred că am ajuns la capătul internetului cautâdu-l.

Vă recomand să citiți, ceea ce mie mi se pare a fi o parabolă a unei vieți strânse într-o ceașcă de amintiri noi.

Vă propun să descoperiți ce înseamnă de fapt Small World…eu am dat, un pic, apă la șoricei..

 

Editura: Humanitas Fiction

Colecție: Raftul Denisei

Traducător: Herta Spuhn

An apariție: 2012

Număr pagini: 264

Alias Grace, Margaret Atwood

Margaret Atwood este o scriitoare pe care am descoperit-o, citindu-i  acest roman, Alias Grace. În acest secol, al vitezei, o carte de 670 de pagini reușeste să sperie omul modern. Aici nu e cazul. Acuratețea gândurilor autoarei se observă în fluența scenelor care se succed cu logică. Nu mi se pare că, ”trage de timp” afundându-se în descrieri lungi și inutile, ci dimpotrivă!

Pe vremea când foloseam televizorul, în scopul lui inițial, nu doar ca momeală pentru persoanele care ne calcă pragul  și care  în absența acestuia, ar putea să ne găsească incompatibili cu secolul în care trăim, obișnuiam să mă uit, obsesiv, la documentarele despre crime celebre. Îmi aduc aminte că am ratat chiar și întâlniri, furată fiind de emisiunile oferite de programul ID.

Ei bine.

Aceasta este o poveste care.

M-a captivat încă de la primele pagini. Și asta pentru că mă fascinează romanele care sunt scrise după fapte reale. Dacă acestea mai abordează și o crimă, asupra căreia planează misterul și frânturile de dovezi, atunci cu siguranță mă voi lăsa în mrejele lecturii.

Autoarea a căutat informații despre acest caz cutremurător, care a zguduit  lumea anilor 1840, și le-a dezvoltat într-un roman care spune povestea unei servitoare, Grace Marks, și a legăturii acesteia cu cazul de dublu asasinat Kinnear-Montgomery.

Povestea e simplă și arhi-cunoscută. Pe la 1840’și ceva… Grace Marks, care emigrase din Irlanda împreună cu familia, în Canada, cu doar câțiva ani în urmă, este condamnată la detenție pe viață fiind acuzată de complicitate la uciderea stăpânului său împreună cu menajera acestuia, despre care se bănuia că îi era iubita lui. Povestea ei este foarte încâlcită pentru că nu se știe dacă a participat, ea însăși, la crime, dacă minte când spune că nu își amintește, acuzând șocul puternic, dacă este diavolul în persoană care reușește să păcălească, arborându-și inocența, specifică unei fete de 16 ani sau dacă este pur și simplu complet nevinovată. Toate aceste raționamente pot fi adevărate. Rămâne ca fiecare cititor să decidă care este varianta adevărată.

Am găsit, aici, referințe  la primii pași în psihoterapie, în persoana doctorului  Simon, un tânăr psiholog care experimentează tehnici noi de terapie, dar care-și trăiește propriile, povești, greșeli și revelații. În momentul ce am întâlnit acest pesonaj, nu m-am putut abține să nu mă gândesc la alt roman, pe care l-am citit Minciuni pe Canapea scris de Irvin D. Yalom, în care vulnerabilitățile terapeutului sunt ușor de ghicit.

Revenind.

E adevărat, nu avem cum să cunoaștem realitatea unui astfel der caz care s-a întâmplat acum mai bine de 170 de ani, dar ne putem direcționa curiozitatea cu ajutorul celor 666 de pagini pe care Atwood ni le oferă.

Am apreciat faptul că Atwood a inserat pasaje ale declarațiilor reale, pe care probabil cu multă grijă le-a cules din arhivele canadiene. Lucrul acesta a dat un plus de autenticitate romanului.

Condițiile de detenție pentru anumiți deținuți erau diferite, acum aproximativ 200 de ani, și detalii veți afla, doar citind.

Dr. Simon, terapeutul lui Grace, este de departe personajul meu favorit din acest roman. Nu știu de ce, probabil pentru că povestea lui Grace devenise previzibilă, m-am concentrat mai mult pe personajul Simon, cu care dealtfel m-am și identificat. O premiera! de obicei mă identific cu personaje feminine. Mi-a plăcut încrederea cu care s-a străduit să încerce ceva nou, mi-au plăcut situațiile limită pe care le-a experimentat cu sieși, mi-a plăcut că era răzvrătit și dezobedient, milos și generos dar și supus greșelilor și mai presus de toate că era încrezător în propriile forțe. Ce s-a întâmplat cu el, nu vă voi spune!

Doresc să vă redau,însă, un fragment, dintr-o scrisoare pe care doctorul o scrie vechiului său prieten Edward :

”… Obiectivul meu este să trezesc acea parte a creierului ei care se află într-o stare inactivă- să sondez dincolo de pragul conștiinței și în felul acesta, să descopăr amintirile care probabil sunt blocate acolo. O asemena minte trebuie abordată ca și cum ar fi o cutie încuiată căreia eu trebuie să găsesc cheia potrivită; însă, până acum, trebuie să recunosc, n-am avansat foarte mult. ”

Apoi.

M-a amuzat o scenă pe care dacă aș povesti-o, nu aș face decât să ruinez plăcerea descoperirii ei. Vă pot spune că are legătură cu moralitatea, prin ochii unei femei de la 1800 și ceva versus cea a bărbatului din acceași perioadă…. . Scena savuroasă se află la paginile 521-522.

A fost o plăcere, care s-a terminat repede, atât de captivantă a fost lecurarea!

Romanul a apărut în anul 1996

Și la noi a fost tradus în 2013, și a apărut la editura Leda. Grupul Editorial Corint

 

Editura: Leda

Colecție: Maeștrii Leda

Traducător: Nicoleta Irimia

An apariție: 2014

Număr pagini: 672

Ea & El, Marc Levy

This is the excerpt for your very first post.

Anul trecut nu a plecat fără să ne demonstreze încă o dată că, deși s-a hotărât târziu să scrie Marc Levy nu contenește să surprindă, iar târgul Gaudeamus, ediția 2015,  a înlesnit întâlnirea cu un nou roman al său.

Ea & El mă duce cu gândul direct la o întrebare, care dacă ar mai exista oracole prin școli, azi, sigur s-ar regăsi. Ce îți place mai mult Cartea sau Filmul?

Marc Levy. Ea e filmul iar el e cartea iar întâlnirea celor doi rezultă într-o poveste frumoasă. El are multe frici si temeri ea încearcă să evadeze dintr-o viață care nu-i mai aparține. Doi aiuriți ale căror povești sunt ghidate de către alte două personaje secundare. Din nou un el și o ea. Acțiunea se petrece alert, așa încât nu va dura mult până vei ajunge la final.

Ia-ți o vacanță, de preferat la Paris și pune în geantă și cartea aceasta. Cred că, mulțumită unor descrieri, concise, vei urmări cu mai multă atenție, pictorii ambulanți de pe podurile pline cu turiști sau restaurantele mici în care intră , poate doar localnicii.

Marc Levy nu se dezice nici de această dată, așa că te introduce într-o poveste, actuală, a timpurilor noastre, în care sclipirea unor afișe, lăcuite pe stâlpi, ascunde niște oameni, care respiră același oxigen ca și noi, care trăiesc drame similare cu ale noastre, care chiar dacă dau impresia că trăiesc vieți fără de cusur, ei și doar ei își cunosc, uneori, crunta realitate.

Este o carte despre prietenie, iubire, dezamăgire și loialitate. Pe mine, m-a impresionat latura prieteniei pe care Marc Levy o dezvoltă. Există aici un personaj feminin, în care m-am regăsit. Un om cu pasiuni, dur, înflăcărat, sarcastic, cu un simț al realității înconjurătoare aproape descurajant pentru cei în suferință.

Vă invit să descoperiți și voi toate personajele, citind romanul.