Anul 2018 a fost un an plin de evenimente intense pentru mine, atât pe plan profesional, dar mai ales pe plan personal. Am pășit cu bine în anul 2019 și am redeschis cutia cu material pentru recenzii, pentru că am citit mult și continui să o fac.
Astfel că prima recenzie din 2019 merge către Paullina Simons cu ale ei două romane ce m-au sfârtecat, romane ce spun o poveste de dragoste, de care probabil aveam nevoie să aflu, una intensă, la limită și în jurul căreia teama, pasiunea și situațiile la extremă au construit scene inimaginabile în adâncul sufletului meu.
Călărețul de aramă, care credeți-mă nu se poate citi, decât dacă o aveți aproape și pe Tatiana și Alexander, altfel ar fi tortură pură!
Înainte de a vă suscita curiozitatea cu privire la aceste două romane, doresc să vă spun câteva lucruri importante despre autoare.
Paullina Simons s-a născut în Rusia, dar la vârsta de 10 ani a emigrat în America, împreună cu întreaga familie. Am ascultat un interviu lung, de prin anii 2000 în care spunea că ea deși se consideră un american get-beget, totuși a fost mereu fascinată de oamenii, tradițiile și cultura pe care le-a lăsat în urmă. A cercetat, a citit mult despre Rusia Sovietică, ”Mama Rusie” chiar a vizitat orașul Sankt Petersburg și apoi a început un maraton nebun de scriere. La final au rezultat 3 cărți (cea de a treia nu a apărut încă în limba română).
Din punctul meu de vedere, scopul a fost atins, Paullina a scris o poveste de dragoste frumoasă, pasională și nebună încă de la început, dar totul într-un context cât se poate de real al istorie noastre. Adică ne ademenește cu o poveste de dragoste siropoasă în mrejele unui eveniment, pe care unii îl consideră unul de referință, din timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Blocada Leningradului (azi Santkt Petersburg)
Pentru mai bine de 900 de zile nemții au blocat Leningradul, perioadă în care se estimează că au murit 650.000 de civili din cauza lipsei de hrană, a bolilor și foarte probabil din cauza neputinței.
Autoarea atinge doar subtil, subiectul canibalismului dar oferă capitole întregi cu detalii a căror autenticitate se simte. Nu avea altfel cum să se întâmple, decât așa cum a așternut pe hârție autoarea. Și cred asta pentru vorbește cu multă însuflețire despre toate povețtile pe care le-a aflat de la supraviețuitori sau de la familiile acestora. Se spune că animalele de companie sau cele de pe stradă au dispărut după doar câteva luni…
Astfel că scenele din iarna aprigă în care oamenii stau la cozi inuman de lungi, doar pentru un colț de pâine, pâine care la început este făcută din făină și spre finalul blocadei din rumeguș, cad greu în sufletul cititorului. Dar Paullina Simons are un as în mânecă și anume iubirea, inițial interzisă, dintre Alexander, acest chipeș soldat rus și Tatiana, fiica docilă și alturistă a unei familii cu doi părinți ce-și împart iubirea mai degrabă între sora cea mare Dașa și băiatul Pașa, lăsând doar fărâme greu de sesizat pentru Tatiana.
Personajul Tatiana este foarte bine construit, este un personaj complex, central, care precum într-un joc de domino, leagă și dărâmă toate piesele una, câte una. Curajul ei care provinde, probabil, din lupta pentru supraviețuire îi onorează fiecare acțiune, uneori nesăbuită. Vă aștept să o descoperiți. E molipsitoare, în sensul că deși te trece printr-o tensiune extraordinară, totuși reușește să te facă să o înțelegi la final, oricât de absurd ar părea deciziile ei, inițial. Este fascinantă.
Cele două romane construiesc saga unei familii și o iubire autentică și neștirbită de război, foamete, moarte, trădarea în cea mai pură formă, sau de atrocitățile ce s-au petrecut în vestitele lagăre rusești, povestea ne poartă din Leningradul idilic, în Rusia rurală, într-o fugă nebună spre supraviețuire și până în America.
Două romane complexe, deloc plictisitoare, având în vedere că eu le-am citit în 3 zile și 3 nopți, cu detalii uneori sufocant de dureroase, alteori picante în stilul scenelor de sex, pe care le-am întâlnit în Cele 50 de umbre… Da, da, știu că v-am trezit interesul, dar credeți-mă când am dat prima oară peste ele, am simțit că pot să respir din nou. Prea mă scufundasem în durerea pe care fiecare personaj mi-o împărtășea.
Recomand lectura acestei povești care-ți ține sufletul la gură, care-ți pictează o frescă a unor realități suficient de dureroase, pe care milioane de oameni au trăit-o acum 70-80 de ani, dar care nu te lasă să deschizi cutia Pandorei ci dimpotrivă, îți oferă posibilitatea de a te agăța de speranță din pagina 1 până la final.
Este o lectură intensă, într-un limbaj accesibil, dinamic și alert scrisă.
Cum spuneam, o recomand!
