Etichetă: humanitas

Muza, Jessie Burton

Suspinam și vorbeam, ieri pe seară în curte. Alex știindu-mă singură a venit, tiptil și m-a întrebat:

-Tu cu cine te cerți singură?

Am mai suspinat o dată și i-am răspuns:

-Tocmai ce am terminat de citit Muza și-mi vine să urlu de supărare, pentru că știu că urmează o perioadă mai lungă de timp până o să găsesc o lectură atât de frumoasă. of,of,of.

 – Draga mea, așa spui la fiecare roman, nu păcălești pe nimeni, la cât ai citit, fără să vrei dai doar peste cărți bune…

I-am zâmbit și apoi am început să mă gândesc la călătoria, pe care tocmai o terminasem, alături de Odelle, Olive, Isaac, Sarah sau Harold Schloss; acestea fiind doar câteva personaje pe care Jessie Burton le-a creionat atât de frumos și în detaliu, astfel încât fiecare personaj poate fi analizat pe deplin, ca la final toate acțiunile lor să fie bine înțelese. Am avut această surpriză în ultimele pagini, când mi-am zis: ”Aha! Acum înțeleg cum s-a ajuns la asta”…

Mențin felul în care scriu recenziile și nu vă comunic decât, poate, doar 3 % din intrigă:

Așadar.

Am pornit în 1967 cunoscând-o pe Odelle Bastien, o tânără de culoare originară din Trinidad, care ajunsă pe meleagurile englezești se angajează ca dactilografă la o galerie de artă unde dă peste un tablou asupra căruia planează misterul de la proveniență până la actualul proprietar. Odelle devine o detectivă care-și riscă prieteniile vechi și noi, iubirea pentru Lawrie, dar și propriul loc de muncă și începe o investigație pe cont propriu, la finalul căreia totul capătă alt sens. Se întâmplă atât de multe lucruri cu Odelle, încât vă invit să o descoperiți pe micuța negresă pas cu pas, citind romanul.

Și când mi-era lumea mai dragă, hop, am călătorit în timp și am ajuns în anul 1936, într-un sătuc dintr-o Spanie  aflată în mijlocul unui război civil, dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, unde o familie austro-engleză formată dintr-un dealer de artă Harold Schloss, soția acestuia Sarah, o femeie bogată dar cu probleme mentale și fiica lor  Olive Schloss, proaspăt acceptată la școala de arte, dar care alege să nu comunice familiei sale, această bucurie.

Și credeți-mă v-am spus tare puțin, dar suficient, sper, cât să vă incite la lectură.

Vă promit doar atât:

Călătoria pe care Jessie Burton o propune cu cel de-al doilea roman este una palpitantă, misterioasă, ușor de citit mulțumită firului narativ antrenant, unde personajele sunt aparent distanțate de timp, condiție socială, culoarea pielii și totuși atât de conectate spre final.

Acest roman nu este de anticipat, cât este de descoperit puțin câte puțin, atât cât ne lasă autoarea.

Am pus această carte alături de Un apartament la Paris,  Fata cu Fragi , Soția din Paris. sau toate cărțile scrise de Kate Morton. Nu din punct de vedere al stilului de scriere, ci pentru emoțiile similare pe care le-am trăit, citind toate aceste romane. Am trecut rapid de la bucurie și emoție la dezamăgire și speranță. M-am bucurat, m-am supărat, am vorbit singură, dar asta ține de felul în care mă conectez eu la poveștile care vor cu tot dinadinsul să lase urme.

Un roman care atinge multe aspecte de la rasism și condiția femeii în rândul artei, educației, profesiilor, la iubirile năprasnice din tinerețe, la regretul faptelor din trecut și pedepsele cu care viața punctează faptul că uită, dar nu iartă, de la sursa inspirației artistice până la dezamăgirea profundă. Un amalgam de emoții pe care Jessie Burton a reușit să le redea, așa cum a făcut și cu cartea sa de debut, Miniaturista, ambele având un punct culminant, dar mai ales intens. Am avut parte de scene șocante de umilire, de scene așteptate de iubire, de secrete dezvăluite după moarte, pe lângă toate acestea romanul oferă aspecte legate de prietenie, invidie, teamă, moarte, sinceritate, deznădejde, speranță, cu alte cuvinte este un roman seducător, la sfârșitul căruia vei fi pus în situația de a înțelege cine este și ce simți față de muză.

Întâmplare sau nu, acest roman face parte din colecția Raftul Denisei de la Editura Humanitas, asemenea celor specificate mai sus. Colecție pe care o ador! Denisa Comănescu e o vrăjitoare bună.

Roman oferit de: Editura Humanitas Fiction

Editura: Humanitas Fiction
Titlu original: The Muse
Pagini: 408
Data apariției: 2017
Colecţie: Raftul Denisei
Traducător: Veronica D. Niculescu

Soția din Paris, Paula McLain

Al doilea roman căruia i-am acordat 5 steluțe pe Goodreads , fiind deja un cititor cu ștate vechi și lansându-mi o provocare de 85 de cărți de citit în acest an, presimt că voi acorda multe steluțe.

Ar fi trebuie să citesc mai întâi Sărbătoarea continuă scrisă de Ernest Hemingway, un roman care a apărut postemortem, în 1964 cu ajutorul celei de a patra soție, Mary Hemingway.

Deși am trecut, tangențial, în facultate pe lângă Hemingway și pe vremea aceea am studiat doar Bătrânul și marea( și asta doar mulțumită minunatului profesor Bogdan Stefănescu care nu s-a limitat la programa oferită de Minister), totuși m-am simțit atrasă mereu de perioada în care a trăit și scris Hemingway. Un început de secol, prin anii 20, când ieșirile în oraș ale acestuia aveau ca parteneri pe  Sylvia Beach, cea care a ajutat la publicarea controversatului roman Ulise, de James Joyce,   minunatul-și-turbatul-cuplu format din F. Scott și  soția lui Zelda Fitzgerald, prea-mărețul James Joyce,  sau mult-prea-dificilul-și-genialul Ezra Pound, faimoasa autoare Gertrude Stein și iubita acesteia Alice B. Toklas.

A fost necesar să fac această introducere, pentru a putea să înțelegi de ce nu sunt de acord cu prezentarea personajelor din romanul Soția din Paris, ca fiind de ficțiune.

Toate aceste persoanje, nu numai că au existat în realitate, ci și-au construit statui de neclintit, prin scrierile și acțiunile lor.

Bun.

E adevărat că Paula McLain a scris aceast (minunat) roman, imaginându-și relaționarea dintre personaje, dar a făcut acest lucru urmărind, îndeaproape, evenimentele reale.

Așadar prin scrierea autoarei am făcut cunoștință cu nume marcante ale literaturii americane și nu numai, cu personaje colorate în nuanțele anilor 20 dintr-un Paris boem ,pe Montparnasse , în salonul cultural inițiat de Gerturde Stein cu a sa iubită.

Personajele principale sunt Hadley Richardson și Ernest Hemingway, care sunt surprinse în tinerețe, înainte, în timpul și mult după căsnicia lor fascinantă.

Este un roman care conține multe artificii menite să țină cititorul în priză. Vei avea parte de o poveste de dragoste viscerală și pasională un pic parcă ieșită din tiparele unei căsnicii sănătoase( oricum ar fi acelea).

Pe lângă povestea de dragoste, spiritul de dăruire al soției, nebunia arhi-cunoscută a lui Hemingway izvorâtă, părerea mea,  din cele mai ascunse colțuri ale geniului său,  m-a fascinat modul în care autoarea a armonizat personajele.

 

Vă las câteva poze:

 

iar sursa pozelor aici.

Prea mândră, prea fragilă Romanul Mariei Callas, Alfonso Signorini

Maria Callas sau Cecilia Sophia Anna Maria Kalogeropoulos, un munte de emoție!

Am citit primele rânduri care m-au captivat până la ultimele. Am trăit multe emoții cu acest roman, mi-a fost milă, m-am bucurat, au fost câteva fragmente care m-au făcut să o detest pe Callas, iar la final am înțeles încă o dată faptul că suferința, uneori naște artă în esența cea mai pură.

Părerea mea este că Alfonso Signorini a reușit să creeze o lectură coerentă, rapidă, plină de informații, iar faptul că el și-a bazat această scriere pe niște scrisorie reale, ce au aparținut Divei, dar care nu vor fi publicate niciodată, au adăugat o notă de mister asupra întregului roman.

Înainte de a spune orice despre această carte, trebuie să vă spun că am citit despre Alfonso Signorini. Nu este un sfânt ci șeful unei mari publicații tabloid din Italia. Ce este incredibil este faptul că omul deși licențiat în literatură clasică și medievală, deși a predat limbile latină, greacă și italiană, totuși a ales să renunțe și să se îndreptre către media specializându-se în ”bârfet” . Asta vinde, așa-i?

Bun. Trecând peste mica mea ”judecată„, în ochii mei, Signore Signorini și-a spălat păcatele cu acest roman( a mai scris despre Chanel și Marilyn Monroe- pe care vreau să le citesc).

Pe lângă povestea absolut tristă a copilăriei Divei, veți afla detalii picante din viața artistei, unele adevărate, despre veridicitatea altora nu vom ști niciodată…cert este că Maria Callas a cântat pe toate scenele mari ale lumii, și-a atins scopul pe plan artisic și apoi a căzut într-o prăpastie adâncă, din cauza unei iubirii nebunești pentru un bărbat( aceasta era și părerea mea înainte de a citi cartea, iar romanul acesta mi-a confirmat-o)….probabil v-ați dat seama despre care bărbat este vorba, dar chiar și așa, doar citind veți descoperi niște surprize care pe mine chiar m-au pus pe gânduri.

Așa cum fac de fiecare dată după ce citesc despre personalități marcante în lume, caut și alte informații pe internet. În cazul de față majoritatea detaliilor din carte, s-au potrivit cu ceea ce am aflat din interviurile pe care Maria Callas le-a dat televiziunior, sau cu documentarele pe care le-am văzut. O viață pe cât de fascinantă pe atât de tristă la final, pentru că drumul ieșirea din scenă este poate, mai mult urmărită decât debutul.

Parcă văd altfel muzica de operă, acum după ce am intrat în viața artistei, prin lectură.

Dacă ați citit-o și vreți să vorbim despre ea, atunci vă aștept jos în comentarii.

Și pentru că pe mine m-a atins această carte, într-un fel aparte, doresc să fac un giveaway, așa că stați aproape( giveaway finalizat, probabil norocoasa a citit deja romanul)

Fata cu fragi, Lisa Strømme

 

Frumusețea asta de roman mi-a sensibilizat simțurile, m-a emoționat și mi-a bucurat imaginația cu o paletă largă de culori, senzații și emoții.

Romanul spune povestea unui martor al dragostei și interesant este faptul că multe dintre personaje sunt reale, chiar dacă întâmplările povestite în carte sunt doar imaginate,  de prea-iscusita Lisa Strømme, care a oferit o atenție sporită la detalii pentru primul său roman de debut.

Iubesc cărțile care pornesc de la un sâmbure de adevăr și se dezvoltă armonios și coerent în jurul personajelor, prin măiestria autorului care are puterea incredibilă de A trasa o linie echilibrată între real și ficțiune. Romanul acesta mi-a adus aminte de Un apartament la Paris, de Michelle Gable sau  Fată cu cercel de perlă scrisă de Tracy Chevalier sau Sticletele de Donna Tartt, nu mai zic de Cartea secretă a Fridei Kahlo etc.

Ca de obicei, sunt zgârcită în detalii legate de intriga romanului, totuși vă voi mărturisi ceea ce mi-a plăcut mie cel mai mult, fără însă să vă stric plăcerea lecturării romanului prin dezvăluiri esențiale.

  • Fiecare capitol începe cu un fragment din Teoria Culorilor scrisă de Johann Wolfgang Goethe, iar pentru fiecare cititor în culori, acest fragment este menit să descrie atmosfera întregului capitol. O idee ingenioasă, plină de culoare care adaugă unicitate acestui roman. De exemplu,capitolul 7 începe așa:

  • Lumină. Din acestea trei, lumină, întunecime și culoare construim lumea vizibilă și facem, totodată, cu putință pictura. J. W.Goethe, Teoria culorilor.

  • Este atât de bine descris un tablou, încât fără să cunosc pictorul sau să recunosc titlul tabloului, am știu la ce imagine se referă- ăsta e talent scriitoricesc, în esența cea mai pură! –
  • Povestea este coerentă și dinamică, deloc plictisitoare în descrieri și este construită pas cu pas, astfel, pe măsură ce înaintezi cu lectura, povestea te ademenește în profunzimea ei, precum cântecul hipnotic al unei sirene.
  • Acțiunea se desfășoară într-o Norvegie rurală a anului 1893, în Åsgårdstrand, unde Marea Nordului stinge dorințele înflăcărare ale tinerilor necăsătoriți, pe care Sărbătoarea Solstițiului de vară îi animă.
  • O altă particularitate a acestui roman, constă în faptul că autoarea asociază descrierea unor culori cu emoțiile pe care le aruncă asupra personajelor sale. Minunat,  nu-i asa?

Cerul nu era albastru, ci roșiatic. se molipsise de culoarea părului lui Tullik. Se mânjise. Straturi arămii se răceau în spatele soarelui. Țâșniseră precum lava din vulcan și acum se așezau.

…

Auriu. Galben. Tullik era cea care unea totul-soarele,cerul și întunecimea pământului. Ea era, într-adevăr. Se scufunda.

Dacă ești amator de artă, dacă-ți plac poveștile care conțin elemente reale, dacă îți place să explorezi emoții alături de personajele pe care le întâlnești în romane, te invit să citești această carte care nu te va dezamăgi, îți promit!

Spor la citit!

Plânsul lui Nietzsche, Irvin D. Yalom

Nu mai e nicio surpriză faptul că Irvin  D. Yalom este unul dintre preferații mei. Ieri am anunțat câștigătorii primului concurs din 2017, pe care l-am organizat aici pe blog. Felicitări și sper să reveniți mai des pe blogul meu,pentru că promit să inserez din când în când, câte o surpriză!

Revenind la obiceiul meu din fiecare joi:

Plânsul lui Nietzche este un roman pentru aceia ce sunt pasionați de psihanaliză și psihoterapie, de discuții filozofice și de continua căutare a sensului vieții,  este un roman despre terapii la început de drum, cum ar fi hipnoza sau despre boli psihice așa cum era considerată a fi isteria. Toate acestea, împachetate frumos și expuse cititorului sub forma unei povești coerente și chiar posibile, dacă nu l-am fi avut pe scriitorul însuși, care să facă precizările din postfață( m-au impresionat  cercetarea și acuratețea cu care Yalom a scris această carte, vă veți convinge doar citind!)

Mă fascinează modul în care unii scriitori reușesc să scrie romane de succes având ca personaje principale,persoane reale ale căror vieți se întrepătrund sau nu și în realitate.

Acțiunea romanului este centrată pe ședințele de psihoterapie și discuțiile filozofice pe care Friedrich Nietzche le poartă cu Joseph Breuer.

Nietzche fiind cel mai important filozof al secolului 19, iar Breuer singurul diagnostician pe care Viena fin de siecle îl avea.

Chiar dacă în realitate, se pare că, aceștia doi nu s-au întâlnit, deși există dovezi că Nietzche ar fi trebuie să fie consultat de către Breuer, Yalom își construiește romanul pe întâlnirea celor doi. Și o face excepțional!Parcă nici nuți vine să rezi că ei doi nu s-au întâlnit niciodată..

Veți da nas în nas, cu personalități ale anilor 1880 precum  Sigmund Freud, Lou Salome, Bertha Pappenheim, devenite personaje prin iscusința scriitorului. În roman, Yalom reușește ca-ntr-o pânză de păianjen să le agațe pe toate , și cu vocea sa  avizată de psihoterapeut, le conturează un dans filozofic pentru propria supraviețuire  în comunitate, în interiorul familie dar mai ales în lăuntrul lor.

Nietsche devine, fără sa-și dorească, pacientul lui Breuer. Breuer încearcă să păstreze un secret și să-și atragă pacientul în capcană, doar că știți voi vorba aceea, cine sapă groapa altuia, cade în ea. Cât de repede își dezvăluie acesta, adevăratele sale intenții sau dacă o face, nu rămâne decât să descoperiți singuri. Pe lângă discuțiile filozofice, profunde și în căutarea sensului în orice acțiune, veți avea parte și de câteva momente amuzante, tensionate și uneori frustrante, date fiind ședințele purtate de Nietzche și Breuer ce sunt comparabile cu războiul care se desfășoară pe o tablă de șah, acea chinuitoare anticipare a următorului pas al adversarului. Deși în 1882, când se petrece acțiunea romanului, psihoterapia nu exista, ca noțiune, totuși Yalom  ne introduce în această lume, care este și astăzi în continuă descoperire,  prin abilitățile pe care profesia sa, i le-a dăruit.

De câte ori nu v-ați întâlnit cu expresia, de mai jos?

Ceea ce nu te ucide, te face mai puternic.

Friedrich Nietzche este cel care a spus-o prima dată. Tot el a mai zis:

Printre indivizi, nebunia este o raritate: dar în grupuri, partide, popoare, epoci este o regulă.

Adevărat, frumos, actual, nu?

Este o minunăție de carte, care mi-a plăcut foarte mult și pe care o recomand cu căldură, așa cum fac cu toate cărțile scrise de acest ilustru autor. Toate poveștile lui au esență tare de autenticitate.

 

Spor la citit, pe săptămâna viitoare!

Ora de aur, Ann Leary

Am citit acest roman  în 2015, iar azi, făcând rondul de rutină prin bibliotecă, mi-am adus aminte de povestea asta.

O recomand pentru că mi-a plăcut foarte mult. Un alt fel de roman. Povestea unei vieți prin ochii unei femei de 60 de ani, care este un agent imobiliar de succes și despre care vecinii cred că este vrăjitoare. Probabil că  stă în noi toți, tendința de a mistifica lucrurile pe care nu le înțelegem. E drept, Ann Leary ne ajută cu personajul feminin pe care l-a creat, Hildy  Good, despre care se zvonește că ar fi descendenta unei faimoase vrăjitoare din Salem.

Ceea ce părea a fi neinteresant,în primele pagini, s-a transformat într-o poveste captivantă, frumoasă de care m-am desprins cu greu. M-a captivat și mi-a arătat și fața mai puțin plăcută din viața unei femei, supusă propriilor vicii.

Ora de aur este despre prietenie, încredere, vicii, dependență, nesiguranță, succes, frică, teamă și curaj. Este un roman cu dialoguri interesante, prin intermediul cărora aflăm despre adevărate abilități,  pe care un om le poate dezvolta.

Spor la citit!

Un apartament la Paris, Michelle Gable

Unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit în 2016. Am o afinitate aparte față de cărțile ale căror acțiuni se petrec la începutul secolului trecut. E o plăcere să citesc povești care îmi aduc în prezent, întâmplări și obiceiuri din trecut.

Acest roman, este singurul pe care l-am citit în 2016 și care mi-a adus aminte de una dintre autoarele mele preferate Kate Morton, care este o maestră în îmbinarea poveștilor despărțite de zeci de ani.

Refuz cu obstinență să vă dau detalii despre intriga romanului, mi-ar plăcea să reveniți după ce o citiți, să discutăm în comentarii despre ea….

Vă spun doar atât:

Totul a plecat de la deschiderea unui apartament ce fusese închis timp de 70 de ani, din Paris. Toată frumusețea acestui roman este că Michelle Gable a construit acțiunea având la bază fapte dar și personaje reale.

Lectura acestui roman este plăcută și îmbină două povești, una se petrece în prezent și alta este dezvăluită cititorului prin prisma unui jurnal prăfuit și cu pagini rupte, găsit în apartamentul ce tocmai fusese deschis.

Michele reușește să împletească împreună cu Marthe de Florian, personajul principal, prezentul, trecutul, imaginarul și realitatea unor evenimente din trecut. O frumusețe de roman care  m-a făcut să înțeleg că prezentul meu poate vorbi în viitorul altora, doar prin simpla descoperire a unui obiect ce-mi aparține.

Trebuie să ai o imaginație foarte bună să concepi așa poveste, și să păstrezi atât de bine echilibrul între fantezie și realitate.

Viața personajului principal, Marthe de Florian, așa cum vede Gable s-a împletit cu pictori celebrii, politicieni faimoși, artiști și scriitori iubiți dar și huliți ai vremii.

Îmi pare că romanul are o structură coerentă și echilibrată. A fost o plăcere să îl citesc și chiar m-a emoționat la un moment dat, spre sfârșit. Pe scurt vi-l recomand atât vouă cât și apropiaților voștri, care iubesc lectura.