Căsătorie de plăcere, Tahar Ben Jelloun

Am citit multe cărți cu subiecte din zona islamului tradițional, dar nu mi-am găsit curajul să scriu despre ele. Toate acele lecturi dor prea tare, așadar le țin pentru mine, momentan.

Urmăresc cu interes titluri care apar în colecția Babel de la Editura Nemira și până în prezent nu am găsit nici măcar un titlu care să nu-mi placă.

Titlul, chiar dacă înșelător, și privirea femeii de pe copertă hipnotizantă, au fost suficient de puternice, încât să mă facă să înșfac romanul, de pe noptiera mamei mele.

Lectura este ușoară, mulțumită naratorului Tahar Ben Jelloun, un scriitor din Maroc, despre care nu știam nimic, dar pentru că mi-a plăcut cum scrie aștept, cu nerăbdare umătorul titlul.

Spuneam că titlul este înșelător și asta pentru că o căsătorie de plăcere  în interiorul islamului, așa cum este el prezentat în zilele noastre, pare o noțiune care nu se potrivește.

Apoi am crezut că așa-numita căsătorie de plăcere, este doar o exprimare romantică a autorului, dar am făcut cercetări pe această temă și am aflat cât mă înșelam.

Căsătoria de plăcere sau căsătoria temporară (zawaj al-mut’a) reprezintă un acord între un bărbat și o femeie, contra unei sume de bani stabilită de ambele părți, de comun acord, care se consumă în perioada în care bărbatul călătorește.

Pentru cei interesați să afle mai multe detalii despre căsătoria în islam, puteți accesa acest link. Fie că sunteți de acord, fie că nu, aceste lucruri au existat și unele continuă să existe.

Revenind la carte.

Spuneam că este o lectură ușoară și nu mă dezic de la asta, însă este atât de ușoară, cât sufletul tău poate să accepte nedreptatea, rasismul, ura, dar și un tip de iubire, atipic nouă, creștinilor.

Amir este un negustor  de condimente prosper, care călătorește deseori, în interes de afaceri. Fatma este soția lui și împreună au 4 copii, iar Nabou este o femeie de culoare, care locuiește în Dakkar și se îndrăgostește de Amir, într-una dintre călătoriile sale.

Din acest trio, Amir este cel care hotărăște că se cuvine, să încheie o căsătorie de plăcere cu Naobou. Islamul permitea acest lucru, iar el avea doar o soție, în consecință nimic nu-i stătea în cale din a o aduce pe Nabou în interiorul casei lui.

Fatma trebuie să accepte situația impusă de soț, dar o face, oare ?

Nabou este o femeie de culoare și contrar sfaturilor primite de la familia sa, hotărăște să îl urmeaze, dar are vreun aliat? Sau toată lumea îi dorește răul?

O serie de evenimente, deloc previzibile, se petrec de aici încolo, dar eu mă opresc cu dezvăluirile și mizez pe încrederea pe care mi-o acordați, citindu-mi recenziile.

Nu e un secret, faptul că una dintre temele principale ale romanului este rasismul. Și asta mi s-a părut cel mai ironic, într-un fel, pentru că pe tot parcusul lecturării mi-am pus, constant, o întrebare:

” Serios, oamenilor?! Asta e problema,  în continuare asta e problema omenirii?”

Și astfel autorul întoarce, pe toate fețele, această problemă a oamenilor, aceea de dori să fie ,cu orice preț, deasupra semenilor, chiar și aducând în dicuție culoarea pielii.

Astăzi, după ce am citit atât de multe povești legate de rasism, după ce am studiat colonialismul și mai ales după ce am constatat că rasismul nu a scăzut în intensitate, deloc, ci a luat doar altă formă, realizez că tema aleasă este abordată, cu măiestrie, de Tahar Ben Jelloun.

Așadar vă invit să porniți într-o călătorie care începe în anii ’50 și se dezvăluie pe parcurusul a multor ani, concentrându-se pe viețile celor 2 gemeni ai lui Amir cu Nabou.

Este o poveste care m-a impresionat, m-a intrigat și pe care o voi păstra lângă cărțile mele preferate.

 

Belgravia, Julian Fellowes

Înainte de a vă trezi interesul pentru această carte, voi face o mică introducere despre perioada victoriană, cea în care acțiunea romanului este plasată. Îmi va fi greu să sintetizez doar câteva idei, dar mă voi strădui:

Am studiat aproape un an de zile perioada victoriană în literatură și a fost dragoste la prima vedere. Dragoste sinceră pare-se, de vreme ce continuă și azi la, deja, mulți ani de la terminarea facultății.

Perioada victoriană face referire la cea mai mare domnie (63 de ani și multe zile) a Reginei Victoria, până la acel punct. Regina Victoria Alexandrina a urcat pe tron la vârsta de 18 ani, s-a căsătorit cu Printul Albert de Saxa-Coburg și Gotha și a devenit mamă a 9 moștenitori, împărțiți în toată Europa. Astfel nu-i de mirare, că Regina Victoria este cunoscută ca Bunica Europei.

Din punct de vedere cultural, perioada victoriană a cunoscut o explozie de autori, poeți, oameni de știință care au exploatat în lucrările lor toate aspectele ce țineau de expansiunea Imperiului Britanic (la sfârșitul secolului al XIX-lea Imperiul Britanic ocupa 20% din suprafața Pământului și avea peste 400 milioane de locuitori), de la Marea Expoziție până la puternica revoluție industrială care a transformat Imperiul în cel mai productiv ”atelier”, aspecte din sfera dezvoltării emoționale a societății, sau despre dogme și cutume, dar și despre primele îndoieli aruncate asupra religiei în favoarea științei. În 1859 Charles Darwin a publicat ”Originea Speciilor”, care credeți-mă pe cuvânt, a avut un impact extraordinar de nefericit pentru triburile din întreaga Africă (dar despre lucrarea mea de licență care a avut ca subiect colonialismul în literatura engleză, altă dată!)

A fost era lui Dickens, a surorilor Brontë , a lui Thackeray, bineînțeles a lui Thomas Hardy, Alfred Tennyson iar Elisabeth Barret Browning împreună cu Robert Browning și-au spus povestea de dragoste în versuri, a lui Oscar Wilde, Yeats, Lewis Caroll sau Robert Louis Stevenson , Bram Stocker și mulți alții ale căror romane și poezii vorbesc astăzi, de o perioadă complexă și foarte îndepărtată a societății victoriene.

Încerc să mă apropii de recenzie. Încerc, din răsputeri.

Dar.

Râdem și ne înfricoșăm, în prezent, de culturile islamice care plasează femeia pe un loc inferior, dar oare cum s-a raportat lumea civilizată la statutul femeii, de-a lungul timpului? Probabil nu este comparabil, și totuși…

Este normal să ne trăim prezentul, acum în 2018, când statutul femeii devine din ce în ce mai puternic, dar oare știți ce trebuia să îndure o femeie, din perioada victoriană, de exemplu? Femeile nu aveau dreptul la vot, nu avea dreptul să trimită pe cineva în judecată sau să dețină proprietăți, iar vânătoarea pentru cele care proveneau din familii bogate se transforma într-o adevărată bătălie pentru zestre, căci zestrea era imediat plasată către familia soțului, iar soția devenea prin lege, proprietatea soțului.

Interesant, așa-i?

Femeia victoriană, cel puțin cea din clasa de mijloc, trebuia să aibă grijă de casă, să facă mulți copii, preferabil băieți și să asiste neputincioasă infidelității soțului (care era inevitabilă, date fiind căsătoriile aranjate de către părinții acestora) de care nu putea să divorțeze, nicicum!

Imaginați-vă ce paletă largă de exploatat au avut scriitorii victorieni.

În 1857 s-a emis Actul privind publicațiile obscene și astfel, romane precum Tess D’Urbervilles sau la Răscruce de vânturi cât și multe poeme au fost interzise.

Oare nu cumva pentru că astfel de lecturi ar fi putut oferi femeilor un crâmpei de speranță? Probabil că asta s-a și întâmplat mai târziu.

Inspirându-se de acest context social tumultos, John Fellowes a scris o carte care surprinde o societate victoriană, în esență pură. A fost o adevărată plăcere să o citesc și m-am simțit de parcă m-aș fi uitat la un serial de epocă (mare fan ce mi-s!).

Dacă esti scenarist, pasionat de perioada victoriană și te numești John Fellows, ei bine Chapeau!

John Fellowes este un maestru în a face descrieri, chiar dacă în detaliul, o face într-un mod atractiv, complet neplictisitor scenă cu scenă și te introduce într-o lume plină de viață și mister.

Cartea este împărțită în capitole, fiecare având un titlul și o mică pictogramă. Am remarcat acest detaliu și nu doar m-a surprins plăcut, ci m-a făcut și mai curioasă să citesc pentru a putea face legătura între pictogramă și conținutul capitolului.

20180306_143232

Ar fi nedrept din partea mea să vă povestesc despre intriga romanului, dar vă pot ațâța curiozitatea doar un pic:

Sophia Trenchard primește, în mod surprinzător și neașteptat, o invitație la un bal organizat de Ducesa Richmond.

20180306_143208

Tatăl ei, un om de afaceri prosper, dar fără titlu nobiliar ( ceea ce nu-l făcea eligibil, pentru a fi acceptat în interiorul mulțimii nobiliare) vede o oportunitate măreață de a cunoaște oameni importanți care să-l călăuzească în ascensiunea lui fulminantă, își convinge soția pe Anne Trenchard să-și însoțească amândoi fiica la acel bal.

Despre bal se va vorbi și peste 20 de ani, căci acolo unele visuri se vor destrăma pe vecie, iar altele se vor transforma în coșmaruri.

Ca în orice roman victorian există multe personaje cu vieți, aparent separate, dar care pe măsură ce înaintezi cu lectura observi cum acestea se adună într-un singur loc. Și atunci, viețile lor explodează cu intrigi, minciuni, fățărnicii, moarte, iubiri neîmpărtășite, iubiri imposibile, căsătorii nesperate, amantlâcuri, secrete menite să aducă ruină absolută în viețile personajelor, parvenire și bogăție, ascensiune pe scara socială, minciună, acceptare în cercuri nobiliare.

Am remarcat două aspecte care mi-au plăcut la acest roman. Primul ține de modul aproape ironic, în care Fellowes lasă femeile să joace pe degete bărbații din viețile lor, fiii, soții sau amanții, mulțumită capacității acestora de a păstra secrete și de a le divulga la momentul oportun. Al doilea aspect se referă la modul în care persoanele neînsemnate, în opinia stăpânilor lor, cum ar fi majordomii, guvernantele sau cameristele țes, la rândul lor, intrigi și șantaje menite să distrugă reputația angajatorilor.

Belgravia este un cartier londonez, cu clădiri somptuoase, cu saloane mari special construite pentru a oferi baluri, cu odăi în care se servește ceaiul, în cadrul unor întâlniri conspirative.

Și poate ce mi-a plăcut cel mai mult la acest roman , dincolo de subiectul, pe alocuri previzibil, a fost incursiunea coerentă în secolul al XIX-lea, pe care Fellowes a construit-o cu măiestrie.

Am văzut cu ochii propriei imaginații, fiecare încăpere sau stucatură de pe pereții caselor din Belgravia, am simțit fiecare salt al trăsurii și am auzit fiecare foșnet al rochiilor care dansau grațioase la balul Ducesei Richmond sau fiecare clinchet de porțelan de la întâlnirile în care se servea ceaiul și o mulțime de bârfe care mai de care mai periculoase.

Personajele m-au ajutat să trăiesc pentru câteva clipe emoțiile cauzate de dezamăgire, de sentimentul de vinovăție sau cele cauzate de speranța că asumarea faptelor trecute își va găsi alinarea, în sufletele bântuite de greșelile din tinerețe.

În ceea ce reprezintă începutul unei colaborări frumoase, editura Nemira m-a lăsat să-mi aleg niște cărți despre care ulterior să scriu dacă doresc, bineînțeles.

Motiv pentru care le mulțumesc celor care m-au ales, cu siguranță, dintr-o listă lungă și vă spun că dacă vă plac poveștile plasate în secolul al XIX-lea, atunci această carte este ceea ce căutați și o puteți comanda de pe site-ul Editurii Nemira.

Femeia din Orient Express, Lindsay Jayne Ashford

Când apuc să citesc printre primii, o carte abia lansată în România care-mi place, nu mă pot abține să nu o recomand tuturor celor, pe care îi cunosc pasionați de lectură și nu numai.

Pe Agatha Christie o știu, încă din adolescență, mama era înnebunită după scrierile ei, așa încât cărțile-mi erau la îndemână și alegeam să citesc pe furiș câte un roman, care mă ținea cu sufletul la gură și din acest motiv, absența lui din bibliotecă, trecea neobservată. Citeam repede. Mi-ar plăcea să aflu că azi, programa s-a schimbat și tinerii nu mai sunt obligați să citească pe furiș alte cărți din biblioteca familiei din cauza programei obosite, plină de romane  plictisitoare. Pe vremea mea, lista cu astfel de romane era lungă, iar descoperirea autorilor străini se făcea pe cont propriu.

Cu toate cărțile citite, dețineam informații limitate cu privire la viața scriitoarei, dar această carte m-a făcut să caut mai multe detalii și să-mi trec pe lista 2018, romanul său biografic. L-am tot ocolit.

Orient Express sună foarte cunoscut, în memoria colectivă și asta pentru că mulți am auzit de vestitul tren, am citit cartea ”Crima din Orient Express” și am văzut filmul, recent apărut. (îl voi vedea, probabil peste 10 ani pe Netflix).

În romanul acesta, Agatha Christie nu mai este maestrul păpușar din spatele rândurilor și din ceafa lui Hercule Poirot, ci este ea însăși, în hățișul unor mistere, toate de natură emoțională.

Dărâmată de un eveniment, mai puțin plăcut, din viața personală, se urcă în tren cu destinația Bagdad. În tren formează un trio misterios cu încă două doamne, ambele cu secretele lor. Hercule Poirot nu pare să-i fie de folos, așa că se vede singură și trebuie să gestioneze toate întâmplările ce se succed cu repeziciune, iar finalul ! Ah finalul! Foarte frumoasă surpriză oferită de Lindsay Jayne Ashford.

Pe lângă subiectul incitant al cărții, autoarea mi-a oferit și câteva informații despre viata anilor 30 din Orient…. și multe s-au mai schimbat de atunci! Am regăsit un Bagdad fascinant, un sit arheologic incitant, un grup de localnici profund tradiționaliști. Toate acestea înglobate, într-un roman foarte frumos.

Vreau să descopăr mai mult din scrierile semnate de Lindsay Jayne Ashford. Înțeleg că este prima femeie care a absolvit o școală destinată doar băieților timp de 550 ani și s-a specializat în criminalistică, apoi a devenit reporter BBC și trăiește împreună cu familia sa numeroasă în Spania și În Țata Galilor. Vreau( în disperare) să citesc „The Mysterious Death of Miss Jane Austen” care a apărut în 2011.

Data apariției: 2 februarie 2018

Titlul original: The woman in the Orient Express

Colecția: Damen Tango

Autor: Lindsay Jayne Ashford

Traducător: Mihaela Sofonea

Nr. pagini: 328

Editura: Nemira

Spor la citit și hai mai jos să discutăm despre carte:

 

Distanța dintre noi, Jhumpa Lahiri

După ce am terminat de citit romanul, am căutat mai multe informații despre evenimentele cauzate de mișcările politice din anii 60-70 care s-au petrecut în India și nu mare mi-a fost mirarea când am primit confirmarea faptului că istoria se repetă, fără încetare.

Fan declarat al colecției Babel de la Editura Nemira am reușit să citesc acest prim roman scris de Jhumpa Lahiri și a fost o aventură, care mi-a plăcut.

O poveste ce cuprinde  o călătorie care începe în suburbiile Calcuttei anilor ’60 și se termină în zielele noastre.

477 de pagini de istorie, iubire, mișcări politice, evadări care lasă urme în viețile personajelor și care le afectează viețile pentru totdeauna , constraste între civilizații, tradiție și obiceiuri, răni și moarte, bucurie și abdandon.

Arta autoarei este aceea că, în opinia mea, a reușit o vrajă care pe mine una, m-a învăluit încă de la prima pagină. Volumul de 477 de pagini, poate fi înspăimântător în sensul dimensiunii, dar dacă autorul este vrăjitor de cuvinte, nu trece prea mult, până când lectura te prinde în mrejele ei aproape poetice.

Nu este un roman dinamic, nu te ține cu sufletul la gură, mai ales că îți dai seama din primele pagini că evoluția acțiunilor, așa cum sunt ele prezentare, în mijlocul unui tumult politic,  nu poate fi una cu final fericit. Totuși Lahiri face surprize plăcute, dar pe acestea vă las să le descoperiți singuri și să vă emoționați, așa cum am făcut și eu.

Călătoria începe cu Subhash și Udayan doi frați indieni pe cât de apropiați în copilărie pe atât de îndepărtați la maturitate, paradoxal  distantați de aceeași dorință arzătoare de a-și depăși condiția. Unul vrea să studieze în America, dar să se întoarcă după studii la tradițiile dictate de părinți, altul mânat de o mișcare politică, menită să dezrobească indienii care trăiesc într-o societate în care efectele colonialismului sunt încă prezente.

Fiecare trebuie să sacrifice ceva pentru a-și atinge idealul, acesta fiind primul pas al rupturii lor. Dar sacrificiile și pierderile continuă, până când târziu, apare acceptarea consecințelor unor situații din trecut care nu se pot schimba. Care sunt aceste situații și ce impact au ele asupra personajelor? Ați ghicit, vă îndemn să le descoperiți, pagină cu pagină…

M-a impresionat și m-a intrigat și la final am mulțumit, în gând, autoarei pentru că scrierea sa complexă mi-a adăugat o cărămidă nouă, la cultura generală. După ce am terminat de citit romanul, am căutat mai multe informații despre evenimentele cauzate de mișcările politice din anii 60-70 care s-au petrecut în India și nu mare mi-a fost mirarea când am primit confirmarea faptului că istoria se repetă, fără încetare. E nevoie doar de o ideologie nouă( aparent nouă) care de fiecare dată sună bine la început…. apoi potopul!

Vă doresc lectură plăcută și cu încredere că recomandarea mea este sinceră!

 

Titlul original: The Lowland/ Distanța dintre noi

An aparitie: Septembrie 2013, În România: Septembrie 2015

Autor: Jhumpa Lahiri

Colectie: Babel

Editura: NEMIRA

Nr. pagini: 477

Traducator: Adriana Voicu

Fata cu toate darurile, M.R. Carey

Aș vrea să zic că mi-a plăcut, dar nu pot. Nu mi-a displăcut, în totalitate, dar prea multă violență pentru gustul meu. Nu pledez pentru lectura cărților doar cu panseluțe și garofițe, săruturi și iubire, dar Fata cu toate darurile este doar despre violență, sânge, copii care mănâncă oameni, este despre o lume apocaliptică în care omenirea este infectată de un virus care omoară conștiința și transformă corpurile în gazde întru dezvoltarea și propagarea virusului.

Nu mă dau în vânt după SF-uri sângeroase, după distopii apocaliptice, după povești cu zombați/flămânzi( flămânzii sunt oamenii infectați, un nou termen acordat morților-vii). În ceea ce privește cartea de față, recunosc că m-am lăsat dusă în eroare din cauza copertei și pentru că sloganurile bombastice mi-au propus:

Cel mai bun roman pe care l-am citit tot anul. Un thriller distopic cu o inimă reală, sângerândă. Recomand. Recomand. Recomand.

Maggie Stiefvater.

sau

Dacă citiți un singur roman anul acesta,să fie Ffata cu toate darurile, e fantastic!

Martina Cole.

sau

plin de emoție și captivant….

Mie trilogia Jocurile Foamei mi s-a părut de un triliard de ori mai născătoare de emoții, am trecut prin toate, pe cuvânt!( despre asta, într-o recenzie viitoare)

Cu alte cuvinte, nu citesc doar cărți bune, ci și dezamăgitoare!

Așadar, pe scurt:

Șanse pentru supraviețuire nu prea se întrevăd, iar singura persoană care are curajul să înfrunte virusul, pentru că vede în flămânda Melanie un sâmbure de umanitate este dna profesor-psiholog Helen Justineu care pornește într-o călătorie, în care obstacolele apar la tot pasul. Aceasta este însoțită, în echipa nou formată a ultimilor pământeni neinfectați, ce este alcătuită, clișeic, din omul de omul de știință nebun, care ar diseca, pe viu, în numele științei un copil, un general obsedat cu milităria, care ar împușca în cap pe oricine, la prima greșeală suspectă, bolnav de control și care simte să apere chiar și persoanele care nu-i cer ajutorul, ucenicul acestuia, micul nătâng adică soldățelul fricos, care pune în pericol întreaga echipă și subiectul principal, micuța virustată și continuu flămândă, Melanie.  Care este deznodământul acestei călătorii, îl veți descoperi, citind această poveste foarte sângeroasă, pe alocuri de-a dreptul scârboasă! Într-adevăr este o lectură antrenantă care se citește rapid.

Ce mi-a plăcut foarte mult a fost traducerea romanului, pentru că mi s-a părut o adaptare foarte bună la limba română vorbită zi de zi.

O recomand doar iubitorilor de SF și celor cărora le plac poveștile sângeroase, apocaliptice, distopice.

Cu ultima suflare, Paul Kalanithi

Aceasta este singura carte care a primi 5 stele din 5, în 2016. A fost ultima pe care am citit-o și pe care am terminat-o chiar pe 30 decembrie noaptea, în jur de ora 3 a.m.. Ah! cât de puțin aveam să știu, că numai la câteva zile diferență, urma să experimentez durerea unei pierderi de neînlocuit.

Cu ultima suflare m-a marcat și dacă uitasem, mi-a adus aminte că sunt un simplu om, de o efemeritate dureroasă.

Paul Kalanithi rezident neurochirurg se pregătește să moară și o face în cel mai nobil fel, începe să-și scrie viața, să ne-o lase, nouă celor rămași, drept moștenire. Este o mărturie a unui om care a decis să îmbrățișeze moartea, mai degrabă decât să se teamă de ea. Pentru un om pasionat de știință, de mintea umană, dar mai ales de sufletul omului, lipsa fricii în fața unei morți iminente, m-a impresionat.

” Decizia lui Paul de a nu îți feri ochii de moarte arată o tărie de caracter pe care nu o prețuim suficient în cultura noastră speriată de moarte.”

”… scrierea cărții sale a fost o șansă pentru ca ”văzătorul” curajos din el să poată să ne spună, să ne învețe cum să înfruntăm moartea cu integritate.”

Paul Kalanithi îți folosește calitatea de scriitor la care aspirase, în trecut și redă câteva momente marcante ale propriei existențe.

”Înainte de a opera pe creier un pacient, mi-am dat seama că trebuie să îi înțeleg mintea în primul rând. Să-i înțeleg identitatea, valorile, motivele pentru care consideră că meriți să te lupți și dezastrele pe care el le consideră acceptabile pentru a încheia aceeași viață”

Timpul e scurt, iar moartea vine, deși anunțată, totuși se simte ca și cum ar fi sosit inopinat.

Cartea, în sine, este o bijuterie, chiar dacă foarte tristă ea merită citită, pentru că este povestea reală a unui om care după ce a avut certitudinea, că în scurt timp urma să moară, a hotărât să împărtășească lumii, drumul său pe ultima potecă pe care viața i-o pregătise.

Coerența cu care-și descrie aspirațiile, sentimentele, trăirile la aflarea sentinței dată de o viață scurtă, dar și procesul tratamentului, fac din această mărturie un îndemn la demnitate și curaj.

Lucy, soția acestuia care a dat naștere singurei lor fiice, Cady, a terminat ceea ce Paul Kalanithi a început, astfel ea ne oferă ultimul capitol al cărții, dar și al mărturiei. Sunt impresionante completările ei, eu una am rezonat 101% cu suferința ei și asta pentru că știam că  eu însămi, urmează să rămân, doar cu amintirea unor clipe magice petrecute alături de om pe care îl iubesc din prima clipă, de când am devenit conștientă de lumea înconjurătoare.

Apoi ca o coincidență, dinamica vieții mele s-a schimbat definitiv.

S-a întâmplat ca un fulger.

Și nu îmi este ușor să scriu despre sentimentele care m-au copleșit la doar 2 zile după ce am citit cartea, atunci când primul meu, cel mai bun prieten din copilărie s-a predat în fața morții și m-a lăsat într-o durere ale cărei junghiuri le simt, fizic, adânc în inimă. Prietenul meu cel mai bun, din copilărie, ar fi împlinit 86 de ani pe 14 ianuarie, însă socotelile lui cu viața au luat sfârșit într-o noapte, pe care nu mi-am dorit niciodată să o apuc. La fel cum Lucy l-a asistat, așa am fost și eu  prezentă și m-am rugat și continui să o fac, ca tataie să ajungă în lumină.

Durerea în fața morții nu are leac și nici nu poate fi evitată.

Noi cei care am pierdut persoane pe care le-am iubit adevărat, trebuie să învățăm să trăim cu absența lor așa cum tinerii părinți învață să trăiască alături de primul lor copil.

Am terminat anul în hohote de plâns, dar NU ca o consecință am început pe cel nou cu o durere care nu are echivalent.

Așa e viața!

Editura: Nemira

Titlu original: When breath becomes air

Traducător: Monica Șerban

An apariție: 2016

Număr pagini: 192