Călătorie către sine. Memoriile unui psihiatru, Irvin D. Yalom

Într-o zi, la începutul lui 2017, verificând news feed-ul pe Facebook am dat peste informația conform căreia, unul dintre autorii mei preferați, Irvin Yalom, urma să lanseze ultima sa carte, și avea nevoie de ajutor pentru a alege coperta. Tot în postarea aceea spunea că după o carieră atât de lungă în domeniul psihiatriei și după atâtea tratate de psihologie și romane publicate, a venit vremea să închidă aceste capitole din viața sa și să se dedice exclusiv familiei. Ironice dar și amuzante aceste ultime vorbe care închideau postarea, având în vedere că omul avea deja 85 de ani. Deci, există un timp pentru toate, așa-i?

Fiind un fan declarat al autorului, imediat mi s-a prins o idee de suflet. Mi-am dorit, din toată inima, să primesc cadou acest volum. Voiam să asociez cartea cu o persoană, un moment, voiam să fie ceva mai mult decât doar o carte dintre multele pe care le comand eu însămi, lunar. Am lansat câte o vorbă în dreapta și-n stânga, dar cum nu-mi place să insist și cum probabil nu am fost suficient de explicită, uite cum cartea s-a lansat în Romania și eu mă uitam în rafturile virtuale ale librăriilor online și nu puteam apăsa butonul finalizează comanda. Ideea că îmi doream să o primesc cadou era atât de puternică, încât probabil așa a apărut colaborarea cu Cartepedia. Contactată fiind de ei, imediat am știut ce carte îmi doresc. Și am spus-o!

Cartea aceasta va ocupa, vreme lungă, un loc de cinste pe noptiera mea. Revin asupra ei, în fiecare săptămână, chiar dacă am terminat-o de citit, o dată.

Foarte ușor de citit, în sensul că Yalom, se adresează nouă tuturor, adică și acelora care nu sunt familiarizați cu termenii specializați, din psihiatrie. El însuși a spus că poate asta a fost una dintre cele mai interesante provocări, să se dezbare de cuvintele specifice domeniului în care a profesat toată viața și să poată, astfel să se adreseze unei plaje mai mari de cititori, folosind un limbaj pe înțelesul tuturor. Eu, citindu-i aproape toate romanele și răsfoind cu nesaț chiar și Psihoterapia existențială (un tratat/manual de psihologie) am simțit pe deplin acest lucru.

Cartea aceasta este o introspecție personală sensibilă și delicată, este o autobiografie menită să ofere explicații, un volum de memorii excepțional.

Am simțit-o ca și cum marele psihiatru-scriitor a deschis o ușă către propriile experiențe, care i-am marcat dezvoltarea personală și care l-au întregit ca ființă. Pornește de când era doar un copil, născut în State, dar din părinți evrei polonezi care fugiseră din Rusia. Un copil căruia îi plăcea să citească, găsind astfel un refugiu de la toate neplăcerile pe care le experimenta în interiorul propriei familii. O mamă exigentă și rece și un tată slab și influențabil. Și-a trăit copilăria într-un apartament mic deasupra magazinului condus de părinții lui și a trăit rușinea de a locui într-un ghetou și înconjurat de familia lui care nu a știut să îi arate dragostea. A studiat, din greu, dar cu plăcere și a continuat să profeseze, chiar și în perioada în care a scris această carte. A cunoscut-o pe iubita lui, aceea care i-a dăruit 4 copii și cu care a fost căsătorit aproape de 60 de ani. o iubire sinceră și înțeleaptă și încununată de fidelitate. Are 7 nepoți și este foarte activ pe Facebook.

Există un episod, chiar la început care m-a impresionat, în mod deosebit și asta pentru că are legătură cu familia. Tatăl său în vârstă de 46 de ani are un episod asemănător unui infarct, iar toată spaima, frica și ura adunate în sufletul mamei , se răsfrâng asupra lui:

”…Da, mama a avut motive foarte serioase să se simtă ușurată când am plecat de definitiv de acasă, la douăzeci și doi de ani. Eu tulburam liniștea. Ea nu a avut niciodată un cuvânt bun pentru mine, iar eu i-am răspuns cu aceeașsi monedă…”

….

”Când avea vreun necaz, mama revenea la un fel de gândire primitivă: dacă se întâmplă ceva rău, atunci e musai să existe un vinovat. Și vinovatul eram eu.”

”Tu l-ai omorât. Tu l-ai omorât.” Încă aud vocea stridentă a mamei. Îmi amintesc cât de mic m-am făcut, paralizat de frică și furie. Aș fi vrut și eu să strig la ea: ” Nu e mort! Taci din gură, idioato!”

….

”În noaptea aceea mi-am văzut tatăl la un pas de moarte; am simțit, ca niciodată, furia vulcanică a mamei și am luat decizia autoprotectivă de a mă închide față de ea. Trebuia să fac cumva să ies din familia aia. Următorii doi spre trei ani abia dacă am vorbit cu ea am trăit ca niște străini sub acelasi acoperiș. Dar cel mai mult îmi amintesc ce ușurare profundă și totală am simțit când a intrat doctorul Manchester în casa noastră: 

”Uite, fiule, bate puternic și regulat, ca un ceas. Nicio grijă. Va fi bine.”

Așa un dar nu mai primisem de la nimeni. Am decis atunci, pe loc, că vreau să fiu ca el. Voiam să fiu doctor și să-i alin pe alții așa cum mă alinase el pe mine.

Tata și-a revenit treptat și a mai trăit încă douăzeci și trei de ani.”

Nu pot decât să îmi imaginez, cât de dureros poate să fie să îți dorești să simți iubirea mamei, dar asta să nu se întâmple.

Eh, și de aici începe aventura cu acest volum.

Yalom merge pas cu pas cu amintirile din copilărie și până în prezent, este urmărit de coșmaruri pe care încearcă să le deslușească, folosind armele din dotare și anume autoanaliza. Se transformă în psihoterapeutul care tratează copilul-Yalom și mai apoi adultul-Yalom, iar acest transfer între Yalom-psihiatrul renumit, Yalom-bătrânul de 85 de ani, Yalom-copilul necăjit și neînțeles, Yalom-adultul care și-a construit o familie frumoasă, Yalom-scriitorul, aduce o savoarea extraordinară acestui volum de memorii pe care l-am devorat și continui să o fac, din când în când.

Se fac câteva referiri la momentele în care a publicat o carte, un tratat, la personajele pe care le-a creat, la cazurile pacienților săi pe care i-a tratat, dar toate într-un cadru elegant, nimic scandalos, nimic ieșit din comun, ci toate expuse și aplicate spre propria autoanaliză.

Eu cred și cumva, Yalom confirmă ideea că deși există terapii studiate și aplicate pacienților, totuși fiecare pacient are propria lui poveste, astfel că fără creativitate psihiatrul nu ar putea conduce pacientul spre vindecare.

A fost o încântare să cunosc mai multe lucruri despre autorul meu preferat, așa așa prima mână, adică prin propriile lui vorbe.

Vă doresc să citiți această carte și vă avertizez că autorul vă invită să faceți un exercițiu de autoanaliză, de multe ori se poate lăsa cu lacrimi, dar și cu o ușurare sufletească, și atunci merită orice lacrimă sau răscolire a sufletului.

irvin-yalom-credit-reid-yalom

Cartea mi-a fost oferită de Cartepedia, cărora le mulțumesc foarte mult

Muza, Jessie Burton

Suspinam și vorbeam, ieri pe seară în curte. Alex știindu-mă singură a venit, tiptil și m-a întrebat:

-Tu cu cine te cerți singură?

Am mai suspinat o dată și i-am răspuns:

-Tocmai ce am terminat de citit Muza și-mi vine să urlu de supărare, pentru că știu că urmează o perioadă mai lungă de timp până o să găsesc o lectură atât de frumoasă. of,of,of.

 – Draga mea, așa spui la fiecare roman, nu păcălești pe nimeni, la cât ai citit, fără să vrei dai doar peste cărți bune…

I-am zâmbit și apoi am început să mă gândesc la călătoria, pe care tocmai o terminasem, alături de Odelle, Olive, Isaac, Sarah sau Harold Schloss; acestea fiind doar câteva personaje pe care Jessie Burton le-a creionat atât de frumos și în detaliu, astfel încât fiecare personaj poate fi analizat pe deplin, ca la final toate acțiunile lor să fie bine înțelese. Am avut această surpriză în ultimele pagini, când mi-am zis: ”Aha! Acum înțeleg cum s-a ajuns la asta”…

Mențin felul în care scriu recenziile și nu vă comunic decât, poate, doar 3 % din intrigă:

Așadar.

Am pornit în 1967 cunoscând-o pe Odelle Bastien, o tânără de culoare originară din Trinidad, care ajunsă pe meleagurile englezești se angajează ca dactilografă la o galerie de artă unde dă peste un tablou asupra căruia planează misterul de la proveniență până la actualul proprietar. Odelle devine o detectivă care-și riscă prieteniile vechi și noi, iubirea pentru Lawrie, dar și propriul loc de muncă și începe o investigație pe cont propriu, la finalul căreia totul capătă alt sens. Se întâmplă atât de multe lucruri cu Odelle, încât vă invit să o descoperiți pe micuța negresă pas cu pas, citind romanul.

Și când mi-era lumea mai dragă, hop, am călătorit în timp și am ajuns în anul 1936, într-un sătuc dintr-o Spanie  aflată în mijlocul unui război civil, dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, unde o familie austro-engleză formată dintr-un dealer de artă Harold Schloss, soția acestuia Sarah, o femeie bogată dar cu probleme mentale și fiica lor  Olive Schloss, proaspăt acceptată la școala de arte, dar care alege să nu comunice familiei sale, această bucurie.

Și credeți-mă v-am spus tare puțin, dar suficient, sper, cât să vă incite la lectură.

Vă promit doar atât:

Călătoria pe care Jessie Burton o propune cu cel de-al doilea roman este una palpitantă, misterioasă, ușor de citit mulțumită firului narativ antrenant, unde personajele sunt aparent distanțate de timp, condiție socială, culoarea pielii și totuși atât de conectate spre final.

Acest roman nu este de anticipat, cât este de descoperit puțin câte puțin, atât cât ne lasă autoarea.

Am pus această carte alături de Un apartament la ParisFata cu Fragi , Soția din Paris. sau toate cărțile scrise de Kate Morton. Nu din punct de vedere al stilului de scriere, ci pentru emoțiile similare pe care le-am trăit, citind toate aceste romane. Am trecut rapid de la bucurie și emoție la dezamăgire și speranță. M-am bucurat, m-am supărat, am vorbit singură, dar asta ține de felul în care mă conectez eu la poveștile care vor cu tot dinadinsul să lase urme.

Un roman care atinge multe aspecte de la rasism și condiția femeii în rândul artei, educației, profesiilor, la iubirile năprasnice din tinerețe, la regretul faptelor din trecut și pedepsele cu care viața punctează faptul că uită, dar nu iartă, de la sursa inspirației artistice până la dezamăgirea profundă. Un amalgam de emoții pe care Jessie Burton a reușit să le redea, așa cum a făcut și cu cartea sa de debut, Miniaturista, ambele având un punct culminant, dar mai ales intens. Am avut parte de scene șocante de umilire, de scene așteptate de iubire, de secrete dezvăluite după moarte, pe lângă toate acestea romanul oferă aspecte legate de prietenie, invidie, teamă, moarte, sinceritate, deznădejde, speranță, cu alte cuvinte este un roman seducător, la sfârșitul căruia vei fi pus în situația de a înțelege cine este și ce simți față de muză.

Întâmplare sau nu, acest roman face parte din colecția Raftul Denisei de la Editura Humanitas, asemenea celor specificate mai sus. Colecție pe care o ador! Denisa Comănescu e o vrăjitoare bună.

Roman oferit de: Editura Humanitas Fiction

Poveste în Zodia Cancerului, Marius Mihalca

Se spune că frumusețea stă în ochii privitorului, iar eu zic că interpretarea unui roman stă în mintea fiecărui cititor, că el reușește să redea ceea ce simțit, citind o carte, e o treabă, dar de cele mai multe ori cititorul continuă să trăiască povestea romanului, mai departe, în solitudine. Așa că-mi va fi destul de greu să fac o recenize à la carte, pentru că subiectul mi-a deschis cutia cu amintiri și-mi e greu să nu mă raportez la ceea ce am simțit eu.

Voi încerca, totuși.

M-am identificat foarte mult cu povestea lui Marius, poate prea mult, de aceea îmi este dificil să nu transform această recenzie, în descrierea propriilor mele trăiri. Am lăsat să treacă 2 nopți, până să mă apuc să scriu despre ea, dar observ că nu s-a schimbat nimic,  gândesc la fel.

Să începem cu… Instagram, această platformă care mi-a deschis o lume nouă, plină cu pasionați de lectură și scriitori. Uneori simt că atunci când dezvolt frumoasele conversații cu prietenii mei de pe Instagram călătoresc în ceva asemănător cu jocul Second Life, când mă metamorfozez (nu într-o gânganie, sâc Kafka!) într-o persoană care-și explorează toate pasiunile într-o lume perfect creată pentru asta. Aceasta fiind partea frumoasă a internetului, căreia am ales să mă alătur.

Partea negativă, fiind cea în care se află mulți critici de tipul Știu-Tot, oameni neprietenoși, lipsiți de respect și toleranță, rău-intenționați. Mie nu-mi place să critic pe nimeni, consider că fiecare îți are locul lui sub Soare, nu sunt de acord cu toată lumea, dar nici nu mă apuc să le dau lecții, așadar imediat ce  identific o astfel de categorie de oameni ies discret, lucru care se întâmplă și în viața reală.

Slavă Cerului că până acum am întâlnit doare oameni faini, de tipul:

”Bună Roxana! Citești și autori români debutanți?.”

Sigur că citesc, mi-am zis. Am câțiva scriitori români contemporani care chiar îmi plac, deși trebuie să recunosc că am emoții de fiecare dată, când un nou titlu apare, de frica subiectelor arhi-folosite (comunism și excesiv de mult sex). Până acum nu am dat greș cu Camelia Cavadia, Răzvan Gavan sau Cosmin Cârciova, aceștia fiind doar câțiva dintre cei pe care îi citesc, acum Marius Mihalca a intrat în echipa scriitorilor români de la care aștept noi titluri.

Și ceea ce este frumos la cei menționați mai sus, este faptul că toți sunt diferiți. Nu aș putea să le aloc tuturor doar o singură categorie, dar numitorul lor comun este că sunt români și scriu pe gustul meu.

Revenind. V-am zis că îmi va fi greu să stick to the plan. (când îmi place ceva excesiv de mult, reușesc să divaghez de la subiect, la fel de mult).

Nu aflați de la mine intriga, știți doar, dar:

Marius, personajul principal din Dama de Treflă, este căsătorit de zece ani, până când într-o zi, soția sa îi spune:

– Eu am să mă mut. Am să îmi închiriez un apartament și am să mă mut.

Sigur, după 10 ani de căsnicie, anunțul de mai sus pare un coșmar pentru oricine, dar Marius este un deși este un om sensibil, este și unul foarte hotărât, care:

Când i-am lăsat jos ultima geantă cu haine, aveam să constat că ochii îmi sunt înlăcrimați. Eram confuz, dar ceva în mine spunea că gongul de final a sunat.

Și uite așa se termină o perioadă din viața unui om. Definitiv. Incredibil cât de repede apucăm să mergem pe drumuri complet separate, după ce ne trăim persoana cu care am format un cuplu.

Apoi Marius începe experiența vieții lui, parcă un pic nepregătit pentru ce avea să urmeze. În general așa se întâmplă cu persoanele care au cunoscut ideea de cuplu, după ce acesta se destramă, ele vor căuta să refacă ceea ce au pierdut, dar cu altă persoană și omit faptul că cealaltă persoană este complet nouă. Este vorba de  obișnuința de a anticipa reacțiile celuilalt.

Călătoria pe care acest roman o propune este una bine echilibrată, coerentă și cu suspans. Prevezi un final de capitol, apoi realizezi că ai greșit, prevezi un final de roman, apoi realizezi că ai greșit, din nou.

Este foarte rar să găsești o persoană care aparține generației anilor ’80 și care să nu fi experimentat în anii 2000 întâlnirile online. Toți suntem regi în spatele tastelor, realitatea însă, poate fi cu totul alta. Marius-personajul experimentează și dezvoltă o astfel de întâlnire care-l va face la final, să descopere un alt om, unul despre care nu știa că există în el.

Este o scriere atât de sinceră și un scenariu atât de posibil, încât nu ai cum să nu-l bănuiești pe autor că nu și-a scris propria poveste. Frumusețea acestui aspect este că nu îți trebuie confirmare, e plăcut să rămâi cu ceea ce crezi tu, ca cititor, că este adevărat. Cum spuneam, toți suntem regi, în spatele tastelor.

Dama de Treflă sau DT este personajul care-l va face pe Marius să descopere un om complet diferit, de ceea ce credea el că este. Relația lor urmează tiparul clasic al întâlnirilor online, la început o caracterizare frumoasă a fiecăruia, suficient cât una dintre părți să dorească mai mult decât îi oferă ecranul unui mic chat box,  câteva minciuni esențiale, inevitabila îndrăgostire (de cele mai multe ori valabilă doar pentru o parte) , decoperirea parțială a adevărului când deja totul este prea târziu pentru sufletul și trăirile îndrăgostitului. Apoi pornește o altă călătorie, cea a trădatului care nu se lasă păgubaș, în ciuda tuturor sfaturilor apropiaților. E iubirea adevărată? Doar o obsesie cauzată de câteva secreții chimice la nivelul creierului uman? E oare doar o proiecție , fals creată, asupra persoanei ideale? Sau doar frica de a abandona misiunea?

Un tăvălug de emoții, asta ne propune Marius Mihalca , cel care sparge tiparul bărbatului puternic căruia nu îi este îngăduit să sufere din dragoste, să plângă, să-și exprime adevăratele sentimente.

Oare doar femeile aud și văd DOAR ce-și doresc?

Cu o satisfacție feminină, deosebit de plăcută, vă dezvălui că nu, nu doar femeile, iar Marius-personajul este exemplul clar.

Citind romanul, ceea ce vă recomand, vă veți amuza copios pentru că Marius-scriitorul are un talent adevărat în a proiecta în scrierea sa, hazul de necaz. Astfel toată povestea devine amuzantă, în felul acela în care Slavă Domnului că i se întâmplă altuia și nu ție.

Pe lângă faptul că subiectul cărții, mi-a venit mănușă pe propriile mele trăiri și experiențe din trecut, ceea ce am apreciat, poate cel mai mult la acest roman, a fost faptul că inevitabilele scene de sex sunt descrise cu perdea, inteligent, incintant. A reușit să nu le ducă în derizoriu și dacă mă întrebați pe mine, într-o lume în care scenele de sex din romanele contemporane, filme, reclame TV, videoclipuri vând, ei bine el a riscat și merită aprecirea tuturor celor care doresc să citească și conținut cu referire la emoții, nu doar cum se întâmplă cu dânsa-n-trânsa. 

Este un roman dinamic, cu dialoguri bune și introspecții spectaculoase, ca un articol lung de pe un blog cu mult trafic.

Mă felicit pentru faptul că am reușit să nu transform această roxo-recenzie, într-una în care să-mi spun povestea, chiar dacă m-am identificat atât de mult cu Marius-personajul, dar cu acceptul psihiatrului și cu Marius-scriitorul și îl felicit pe autor pentru că el a avut suficient curaj, încât să publice astfel de poveste care doboară și umanizează profilul bărbatului puternic, neclintit de povești de amor cu un parcurs emoțional puternic.

Puteți comanda cartea aici .

De asemenea puteți urmări pagina Poveste în Zodia Cancerului

Spor la citit!

 

Căsătorie de plăcere, Tahar Ben Jelloun

Am citit multe cărți cu subiecte din zona islamului tradițional, dar nu mi-am găsit curajul să scriu despre ele. Toate acele lecturi dor prea tare, așadar le țin pentru mine, momentan.

Urmăresc cu interes titluri care apar în colecția Babel de la Editura Nemira și până în prezent nu am găsit nici măcar un titlu care să nu-mi placă.

Titlul, chiar dacă înșelător, și privirea femeii de pe copertă hipnotizantă, au fost suficient de puternice, încât să mă facă să înșfac romanul, de pe noptiera mamei mele.

Lectura este ușoară, mulțumită naratorului Tahar Ben Jelloun, un scriitor din Maroc, despre care nu știam nimic, dar pentru că mi-a plăcut cum scrie aștept, cu nerăbdare umătorul titlul.

Spuneam că titlul este înșelător și asta pentru că o căsătorie de plăcere  în interiorul islamului, așa cum este el prezentat în zilele noastre, pare o noțiune care nu se potrivește.

Apoi am crezut că așa-numita căsătorie de plăcere, este doar o exprimare romantică a autorului, dar am făcut cercetări pe această temă și am aflat cât mă înșelam.

Căsătoria de plăcere sau căsătoria temporară (zawaj al-mut’a) reprezintă un acord între un bărbat și o femeie, contra unei sume de bani stabilită de ambele părți, de comun acord, care se consumă în perioada în care bărbatul călătorește.

Pentru cei interesați să afle mai multe detalii despre căsătoria în islam, puteți accesa acest link. Fie că sunteți de acord, fie că nu, aceste lucruri au existat și unele continuă să existe.

Revenind la carte.

Spuneam că este o lectură ușoară și nu mă dezic de la asta, însă este atât de ușoară, cât sufletul tău poate să accepte nedreptatea, rasismul, ura, dar și un tip de iubire, atipic nouă, creștinilor.

Amir este un negustor  de condimente prosper, care călătorește deseori, în interes de afaceri. Fatma este soția lui și împreună au 4 copii, iar Nabou este o femeie de culoare, care locuiește în Dakkar și se îndrăgostește de Amir, într-una dintre călătoriile sale.

Din acest trio, Amir este cel care hotărăște că se cuvine, să încheie o căsătorie de plăcere cu Naobou. Islamul permitea acest lucru, iar el avea doar o soție, în consecință nimic nu-i stătea în cale din a o aduce pe Nabou în interiorul casei lui.

Fatma trebuie să accepte situația impusă de soț, dar o face, oare ?

Nabou este o femeie de culoare și contrar sfaturilor primite de la familia sa, hotărăște să îl urmeaze, dar are vreun aliat? Sau toată lumea îi dorește răul?

O serie de evenimente, deloc previzibile, se petrec de aici încolo, dar eu mă opresc cu dezvăluirile și mizez pe încrederea pe care mi-o acordați, citindu-mi recenziile.

Nu e un secret, faptul că una dintre temele principale ale romanului este rasismul. Și asta mi s-a părut cel mai ironic, într-un fel, pentru că pe tot parcusul lecturării mi-am pus, constant, o întrebare:

” Serios, oamenilor?! Asta e problema,  în continuare asta e problema omenirii?”

Și astfel autorul întoarce, pe toate fețele, această problemă a oamenilor, aceea de dori să fie ,cu orice preț, deasupra semenilor, chiar și aducând în dicuție culoarea pielii.

Astăzi, după ce am citit atât de multe povești legate de rasism, după ce am studiat colonialismul și mai ales după ce am constatat că rasismul nu a scăzut în intensitate, deloc, ci a luat doar altă formă, realizez că tema aleasă este abordată, cu măiestrie, de Tahar Ben Jelloun.

Așadar vă invit să porniți într-o călătorie care începe în anii ’50 și se dezvăluie pe parcurusul a multor ani, concentrându-se pe viețile celor 2 gemeni ai lui Amir cu Nabou.

Este o poveste care m-a impresionat, m-a intrigat și pe care o voi păstra lângă cărțile mele preferate.

 

Belgravia, Julian Fellowes

Înainte de a vă trezi interesul pentru această carte, voi face o mică introducere despre perioada victoriană, cea în care acțiunea romanului este plasată. Îmi va fi greu să sintetizez doar câteva idei, dar mă voi strădui:

Am studiat aproape un an de zile perioada victoriană în literatură și a fost dragoste la prima vedere. Dragoste sinceră pare-se, de vreme ce continuă și azi la, deja, mulți ani de la terminarea facultății.

Perioada victoriană face referire la cea mai mare domnie (63 de ani și multe zile) a Reginei Victoria, până la acel punct. Regina Victoria Alexandrina a urcat pe tron la vârsta de 18 ani, s-a căsătorit cu Printul Albert de Saxa-Coburg și Gotha și a devenit mamă a 9 moștenitori, împărțiți în toată Europa. Astfel nu-i de mirare, că Regina Victoria este cunoscută ca Bunica Europei.

Din punct de vedere cultural, perioada victoriană a cunoscut o explozie de autori, poeți, oameni de știință care au exploatat în lucrările lor toate aspectele ce țineau de expansiunea Imperiului Britanic (la sfârșitul secolului al XIX-lea Imperiul Britanic ocupa 20% din suprafața Pământului și avea peste 400 milioane de locuitori), de la Marea Expoziție până la puternica revoluție industrială care a transformat Imperiul în cel mai productiv ”atelier”, aspecte din sfera dezvoltării emoționale a societății, sau despre dogme și cutume, dar și despre primele îndoieli aruncate asupra religiei în favoarea științei. În 1859 Charles Darwin a publicat ”Originea Speciilor”, care credeți-mă pe cuvânt, a avut un impact extraordinar de nefericit pentru triburile din întreaga Africă (dar despre lucrarea mea de licență care a avut ca subiect colonialismul în literatura engleză, altă dată!)

A fost era lui Dickens, a surorilor Brontë , a lui Thackeray, bineînțeles a lui Thomas Hardy, Alfred Tennyson iar Elisabeth Barret Browning împreună cu Robert Browning și-au spus povestea de dragoste în versuri, a lui Oscar Wilde, Yeats, Lewis Caroll sau Robert Louis Stevenson , Bram Stocker și mulți alții ale căror romane și poezii vorbesc astăzi, de o perioadă complexă și foarte îndepărtată a societății victoriene.

Încerc să mă apropii de recenzie. Încerc, din răsputeri.

Dar.

Râdem și ne înfricoșăm, în prezent, de culturile islamice care plasează femeia pe un loc inferior, dar oare cum s-a raportat lumea civilizată la statutul femeii, de-a lungul timpului? Probabil nu este comparabil, și totuși…

Este normal să ne trăim prezentul, acum în 2018, când statutul femeii devine din ce în ce mai puternic, dar oare știți ce trebuia să îndure o femeie, din perioada victoriană, de exemplu? Femeile nu aveau dreptul la vot, nu avea dreptul să trimită pe cineva în judecată sau să dețină proprietăți, iar vânătoarea pentru cele care proveneau din familii bogate se transforma într-o adevărată bătălie pentru zestre, căci zestrea era imediat plasată către familia soțului, iar soția devenea prin lege, proprietatea soțului.

Interesant, așa-i?

Femeia victoriană, cel puțin cea din clasa de mijloc, trebuia să aibă grijă de casă, să facă mulți copii, preferabil băieți și să asiste neputincioasă infidelității soțului (care era inevitabilă, date fiind căsătoriile aranjate de către părinții acestora) de care nu putea să divorțeze, nicicum!

Imaginați-vă ce paletă largă de exploatat au avut scriitorii victorieni.

În 1857 s-a emis Actul privind publicațiile obscene și astfel, romane precum Tess D’Urbervilles sau la Răscruce de vânturi cât și multe poeme au fost interzise.

Oare nu cumva pentru că astfel de lecturi ar fi putut oferi femeilor un crâmpei de speranță? Probabil că asta s-a și întâmplat mai târziu.

Inspirându-se de acest context social tumultos, John Fellowes a scris o carte care surprinde o societate victoriană, în esență pură. A fost o adevărată plăcere să o citesc și m-am simțit de parcă m-aș fi uitat la un serial de epocă (mare fan ce mi-s!).

Dacă esti scenarist, pasionat de perioada victoriană și te numești John Fellows, ei bine Chapeau!

John Fellowes este un maestru în a face descrieri, chiar dacă în detaliul, o face într-un mod atractiv, complet neplictisitor scenă cu scenă și te introduce într-o lume plină de viață și mister.

Cartea este împărțită în capitole, fiecare având un titlul și o mică pictogramă. Am remarcat acest detaliu și nu doar m-a surprins plăcut, ci m-a făcut și mai curioasă să citesc pentru a putea face legătura între pictogramă și conținutul capitolului.

20180306_143232

Ar fi nedrept din partea mea să vă povestesc despre intriga romanului, dar vă pot ațâța curiozitatea doar un pic:

Sophia Trenchard primește, în mod surprinzător și neașteptat, o invitație la un bal organizat de Ducesa Richmond.

20180306_143208

Tatăl ei, un om de afaceri prosper, dar fără titlu nobiliar ( ceea ce nu-l făcea eligibil, pentru a fi acceptat în interiorul mulțimii nobiliare) vede o oportunitate măreață de a cunoaște oameni importanți care să-l călăuzească în ascensiunea lui fulminantă, își convinge soția pe Anne Trenchard să-și însoțească amândoi fiica la acel bal.

Despre bal se va vorbi și peste 20 de ani, căci acolo unele visuri se vor destrăma pe vecie, iar altele se vor transforma în coșmaruri.

Ca în orice roman victorian există multe personaje cu vieți, aparent separate, dar care pe măsură ce înaintezi cu lectura observi cum acestea se adună într-un singur loc. Și atunci, viețile lor explodează cu intrigi, minciuni, fățărnicii, moarte, iubiri neîmpărtășite, iubiri imposibile, căsătorii nesperate, amantlâcuri, secrete menite să aducă ruină absolută în viețile personajelor, parvenire și bogăție, ascensiune pe scara socială, minciună, acceptare în cercuri nobiliare.

Am remarcat două aspecte care mi-au plăcut la acest roman. Primul ține de modul aproape ironic, în care Fellowes lasă femeile să joace pe degete bărbații din viețile lor, fiii, soții sau amanții, mulțumită capacității acestora de a păstra secrete și de a le divulga la momentul oportun. Al doilea aspect se referă la modul în care persoanele neînsemnate, în opinia stăpânilor lor, cum ar fi majordomii, guvernantele sau cameristele țes, la rândul lor, intrigi și șantaje menite să distrugă reputația angajatorilor.

Belgravia este un cartier londonez, cu clădiri somptuoase, cu saloane mari special construite pentru a oferi baluri, cu odăi în care se servește ceaiul, în cadrul unor întâlniri conspirative.

Și poate ce mi-a plăcut cel mai mult la acest roman , dincolo de subiectul, pe alocuri previzibil, a fost incursiunea coerentă în secolul al XIX-lea, pe care Fellowes a construit-o cu măiestrie.

Am văzut cu ochii propriei imaginații, fiecare încăpere sau stucatură de pe pereții caselor din Belgravia, am simțit fiecare salt al trăsurii și am auzit fiecare foșnet al rochiilor care dansau grațioase la balul Ducesei Richmond sau fiecare clinchet de porțelan de la întâlnirile în care se servea ceaiul și o mulțime de bârfe care mai de care mai periculoase.

Personajele m-au ajutat să trăiesc pentru câteva clipe emoțiile cauzate de dezamăgire, de sentimentul de vinovăție sau cele cauzate de speranța că asumarea faptelor trecute își va găsi alinarea, în sufletele bântuite de greșelile din tinerețe.

În ceea ce reprezintă începutul unei colaborări frumoase, editura Nemira m-a lăsat să-mi aleg niște cărți despre care ulterior să scriu dacă doresc, bineînțeles.

Motiv pentru care le mulțumesc celor care m-au ales, cu siguranță, dintr-o listă lungă și vă spun că dacă vă plac poveștile plasate în secolul al XIX-lea, atunci această carte este ceea ce căutați și o puteți comanda de pe site-ul Editurii Nemira.

Fericirea îmi scapă printre degete, Agnès Martin-Lugand

Acesta este cel de-al patrulea roman al autoarei, pe care l-am citit și cel de-al treilea care mi-a plăcut la fel de mult ca primele două( Oamenii fericiți citesc și beau cafea și Viața e ușoară, nu-ți face griji).

Am crezut că este vorba de povestea unei femei, care își redescoperă o pasiune din tinerețe și împotriva voinței tuturor( părinți și soț) renunță la viața ei liniștită și la salariul ce-i oferea confort, în favoarea pasiunii pentru croitorie.

Fals. Deși, în parte, un pic adevărat…

Doar că romanul se concentrează foarte mult pe sentimentele peronajului principal, Iris, care este permanent nevoită să renunțe și să înfrunte ceva, în favoarea unui teritoriu nou în care intră imediat ce pășește în Paris, într-o casă a posesivei doamne Marthe.

Fericirea îmi scapă printre degete este despre cum drumul spre iad e pavat cu intenții bune, despre cum e să renunți când credeai că ai totul, despre cât de înșelători pot fi oamenii care se ascund în spatele unor măști, care o dată căzute aduc neplăceri nebănuite.

Agnès Martin-Lugand scrie ușor, pentru lecturi relaxante și pentru cititorii cărora le plac surprizele. Mi-a fost imposibil să prevăd ceea ce s-a întâmplat spre finalul cărții și trebuie să recunosc că am rămas impresionată de modul în care autoarea a aruncat bomba. Simțeam că e ceva în neregulă, dar nu m-a dus gândul acolo.

Vă las să descoperiți ”bombița” și vă doresc spor la citit!

Femeia din Orient Express, Lindsay Jayne Ashford

Când apuc să citesc printre primii, o carte abia lansată în România care-mi place, nu mă pot abține să nu o recomand tuturor celor, pe care îi cunosc pasionați de lectură și nu numai.

Pe Agatha Christie o știu, încă din adolescență, mama era înnebunită după scrierile ei, așa încât cărțile-mi erau la îndemână și alegeam să citesc pe furiș câte un roman, care mă ținea cu sufletul la gură și din acest motiv, absența lui din bibliotecă, trecea neobservată. Citeam repede. Mi-ar plăcea să aflu că azi, programa s-a schimbat și tinerii nu mai sunt obligați să citească pe furiș alte cărți din biblioteca familiei din cauza programei obosite, plină de romane  plictisitoare. Pe vremea mea, lista cu astfel de romane era lungă, iar descoperirea autorilor străini se făcea pe cont propriu.

Cu toate cărțile citite, dețineam informații limitate cu privire la viața scriitoarei, dar această carte m-a făcut să caut mai multe detalii și să-mi trec pe lista 2018, romanul său biografic. L-am tot ocolit.

Orient Express sună foarte cunoscut, în memoria colectivă și asta pentru că mulți am auzit de vestitul tren, am citit cartea ”Crima din Orient Express” și am văzut filmul, recent apărut. (îl voi vedea, probabil peste 10 ani pe Netflix).

În romanul acesta, Agatha Christie nu mai este maestrul păpușar din spatele rândurilor și din ceafa lui Hercule Poirot, ci este ea însăși, în hățișul unor mistere, toate de natură emoțională.

Dărâmată de un eveniment, mai puțin plăcut, din viața personală, se urcă în tren cu destinația Bagdad. În tren formează un trio misterios cu încă două doamne, ambele cu secretele lor. Hercule Poirot nu pare să-i fie de folos, așa că se vede singură și trebuie să gestioneze toate întâmplările ce se succed cu repeziciune, iar finalul ! Ah finalul! Foarte frumoasă surpriză oferită de Lindsay Jayne Ashford.

Pe lângă subiectul incitant al cărții, autoarea mi-a oferit și câteva informații despre viata anilor 30 din Orient…. și multe s-au mai schimbat de atunci! Am regăsit un Bagdad fascinant, un sit arheologic incitant, un grup de localnici profund tradiționaliști. Toate acestea înglobate, într-un roman foarte frumos.

Vreau să descopăr mai mult din scrierile semnate de Lindsay Jayne Ashford. Înțeleg că este prima femeie care a absolvit o școală destinată doar băieților timp de 550 ani și s-a specializat în criminalistică, apoi a devenit reporter BBC și trăiește împreună cu familia sa numeroasă în Spania și În Țata Galilor. Vreau( în disperare) să citesc „The Mysterious Death of Miss Jane Austen” care a apărut în 2011.

Data apariției: 2 februarie 2018

Titlul original: The woman in the Orient Express

Colecția: Damen Tango

Autor: Lindsay Jayne Ashford

Traducător: Mihaela Sofonea

Nr. pagini: 328

Editura: Nemira

Spor la citit și hai mai jos să discutăm despre carte:

 

Distanța dintre noi, Jhumpa Lahiri

După ce am terminat de citit romanul, am căutat mai multe informații despre evenimentele cauzate de mișcările politice din anii 60-70 care s-au petrecut în India și nu mare mi-a fost mirarea când am primit confirmarea faptului că istoria se repetă, fără încetare.

Fan declarat al colecției Babel de la Editura Nemira am reușit să citesc acest prim roman scris de Jhumpa Lahiri și a fost o aventură, care mi-a plăcut.

O poveste ce cuprinde  o călătorie care începe în suburbiile Calcuttei anilor ’60 și se termină în zielele noastre.

477 de pagini de istorie, iubire, mișcări politice, evadări care lasă urme în viețile personajelor și care le afectează viețile pentru totdeauna , constraste între civilizații, tradiție și obiceiuri, răni și moarte, bucurie și abdandon.

Arta autoarei este aceea că, în opinia mea, a reușit o vrajă care pe mine una, m-a învăluit încă de la prima pagină. Volumul de 477 de pagini, poate fi înspăimântător în sensul dimensiunii, dar dacă autorul este vrăjitor de cuvinte, nu trece prea mult, până când lectura te prinde în mrejele ei aproape poetice.

Nu este un roman dinamic, nu te ține cu sufletul la gură, mai ales că îți dai seama din primele pagini că evoluția acțiunilor, așa cum sunt ele prezentare, în mijlocul unui tumult politic,  nu poate fi una cu final fericit. Totuși Lahiri face surprize plăcute, dar pe acestea vă las să le descoperiți singuri și să vă emoționați, așa cum am făcut și eu.

Călătoria începe cu Subhash și Udayan doi frați indieni pe cât de apropiați în copilărie pe atât de îndepărtați la maturitate, paradoxal  distantați de aceeași dorință arzătoare de a-și depăși condiția. Unul vrea să studieze în America, dar să se întoarcă după studii la tradițiile dictate de părinți, altul mânat de o mișcare politică, menită să dezrobească indienii care trăiesc într-o societate în care efectele colonialismului sunt încă prezente.

Fiecare trebuie să sacrifice ceva pentru a-și atinge idealul, acesta fiind primul pas al rupturii lor. Dar sacrificiile și pierderile continuă, până când târziu, apare acceptarea consecințelor unor situații din trecut care nu se pot schimba. Care sunt aceste situații și ce impact au ele asupra personajelor? Ați ghicit, vă îndemn să le descoperiți, pagină cu pagină…

M-a impresionat și m-a intrigat și la final am mulțumit, în gând, autoarei pentru că scrierea sa complexă mi-a adăugat o cărămidă nouă, la cultura generală. După ce am terminat de citit romanul, am căutat mai multe informații despre evenimentele cauzate de mișcările politice din anii 60-70 care s-au petrecut în India și nu mare mi-a fost mirarea când am primit confirmarea faptului că istoria se repetă, fără încetare. E nevoie doar de o ideologie nouă( aparent nouă) care de fiecare dată sună bine la început…. apoi potopul!

Vă doresc lectură plăcută și cu încredere că recomandarea mea este sinceră!

 

Titlul original: The Lowland/ Distanța dintre noi

An aparitie: Septembrie 2013, În România: Septembrie 2015

Autor: Jhumpa Lahiri

Colectie: Babel

Editura: NEMIRA

Nr. pagini: 477

Traducator: Adriana Voicu

Prea mândră, prea fragilă Romanul Mariei Callas, Alfonso Signorini

Maria Callas sau Cecilia Sophia Anna Maria Kalogeropoulos, un munte de emoție!

Am citit primele rânduri care m-au captivat până la ultimele. Am trăit multe emoții cu acest roman, mi-a fost milă, m-am bucurat, au fost câteva fragmente care m-au făcut să o detest pe Callas, iar la final am înțeles încă o dată faptul că suferința, uneori naște artă în esența cea mai pură.

Părerea mea este că Alfonso Signorini a reușit să creeze o lectură coerentă, rapidă, plină de informații, iar faptul că el și-a bazat această scriere pe niște scrisorie reale, ce au aparținut Divei, dar care nu vor fi publicate niciodată, au adăugat o notă de mister asupra întregului roman.

Înainte de a spune orice despre această carte, trebuie să vă spun că am citit despre Alfonso Signorini. Nu este un sfânt ci șeful unei mari publicații tabloid din Italia. Ce este incredibil este faptul că omul deși licențiat în literatură clasică și medievală, deși a predat limbile latină, greacă și italiană, totuși a ales să renunțe și să se îndreptre către media specializându-se în ”bârfet” . Asta vinde, așa-i?

Bun. Trecând peste mica mea ”judecată„, în ochii mei, Signore Signorini și-a spălat păcatele cu acest roman( a mai scris despre Chanel și Marilyn Monroe- pe care vreau să le citesc).

Pe lângă povestea absolut tristă a copilăriei Divei, veți afla detalii picante din viața artistei, unele adevărate, despre veridicitatea altora nu vom ști niciodată…cert este că Maria Callas a cântat pe toate scenele mari ale lumii, și-a atins scopul pe plan artisic și apoi a căzut într-o prăpastie adâncă, din cauza unei iubirii nebunești pentru un bărbat( aceasta era și părerea mea înainte de a citi cartea, iar romanul acesta mi-a confirmat-o)….probabil v-ați dat seama despre care bărbat este vorba, dar chiar și așa, doar citind veți descoperi niște surprize care pe mine chiar m-au pus pe gânduri.

Așa cum fac de fiecare dată după ce citesc despre personalități marcante în lume, caut și alte informații pe internet. În cazul de față majoritatea detaliilor din carte, s-au potrivit cu ceea ce am aflat din interviurile pe care Maria Callas le-a dat televiziunior, sau cu documentarele pe care le-am văzut. O viață pe cât de fascinantă pe atât de tristă la final, pentru că drumul ieșirea din scenă este poate, mai mult urmărită decât debutul.

Parcă văd altfel muzica de operă, acum după ce am intrat în viața artistei, prin lectură.

Dacă ați citit-o și vreți să vorbim despre ea, atunci vă aștept jos în comentarii.

Și pentru că pe mine m-a atins această carte, într-un fel aparte, doresc să fac un giveaway, așa că stați aproape( giveaway finalizat, probabil norocoasa a citit deja romanul)

Fata cu fragi, Lisa Strømme

 

Frumusețea asta de roman mi-a sensibilizat simțurile, m-a emoționat și mi-a bucurat imaginația cu o paletă largă de culori, senzații și emoții.

Romanul spune povestea unui martor al dragostei și interesant este faptul că multe dintre personaje sunt reale, chiar dacă întâmplările povestite în carte sunt doar imaginate,  de prea-iscusita Lisa Strømme, care a oferit o atenție sporită la detalii pentru primul său roman de debut.

Iubesc cărțile care pornesc de la un sâmbure de adevăr și se dezvoltă armonios și coerent în jurul personajelor, prin măiestria autorului care are puterea incredibilă de A trasa o linie echilibrată între real și ficțiune. Romanul acesta mi-a adus aminte de Un apartament la Paris, de Michelle Gable sau  Fată cu cercel de perlă scrisă de Tracy Chevalier sau Sticletele de Donna Tartt, nu mai zic de Cartea secretă a Fridei Kahlo etc.

Ca de obicei, sunt zgârcită în detalii legate de intriga romanului, totuși vă voi mărturisi ceea ce mi-a plăcut mie cel mai mult, fără însă să vă stric plăcerea lecturării romanului prin dezvăluiri esențiale.

  • Fiecare capitol începe cu un fragment din Teoria Culorilor scrisă de Johann Wolfgang Goethe, iar pentru fiecare cititor în culori, acest fragment este menit să descrie atmosfera întregului capitol. O idee ingenioasă, plină de culoare care adaugă unicitate acestui roman. De exemplu,capitolul 7 începe așa:
  • Lumină. Din acestea trei, lumină, întunecime și culoare construim lumea vizibilă și facem, totodată, cu putință pictura. J. W.Goethe, Teoria culorilor.

  • Este atât de bine descris un tablou, încât fără să cunosc pictorul sau să recunosc titlul tabloului, am știu la ce imagine se referă- ăsta e talent scriitoricesc, în esența cea mai pură! –
  • Povestea este coerentă și dinamică, deloc plictisitoare în descrieri și este construită pas cu pas, astfel, pe măsură ce înaintezi cu lectura, povestea te ademenește în profunzimea ei, precum cântecul hipnotic al unei sirene.
  • Acțiunea se desfășoară într-o Norvegie rurală a anului 1893, în Åsgårdstrand, unde Marea Nordului stinge dorințele înflăcărare ale tinerilor necăsătoriți, pe care Sărbătoarea Solstițiului de vară îi animă.
  • O altă particularitate a acestui roman, constă în faptul că autoarea asociază descrierea unor culori cu emoțiile pe care le aruncă asupra personajelor sale. Minunat,  nu-i asa?

Cerul nu era albastru, ci roșiatic. se molipsise de culoarea părului lui Tullik. Se mânjise. Straturi arămii se răceau în spatele soarelui. Țâșniseră precum lava din vulcan și acum se așezau.

Auriu. Galben. Tullik era cea care unea totul-soarele,cerul și întunecimea pământului. Ea era, într-adevăr. Se scufunda.

Dacă ești amator de artă, dacă-ți plac poveștile care conțin elemente reale, dacă îți place să explorezi emoții alături de personajele pe care le întâlnești în romane, te invit să citești această carte care nu te va dezamăgi, îți promit!

Spor la citit!

Fata cu toate darurile, M.R. Carey

Aș vrea să zic că mi-a plăcut, dar nu pot. Nu mi-a displăcut, în totalitate, dar prea multă violență pentru gustul meu. Nu pledez pentru lectura cărților doar cu panseluțe și garofițe, săruturi și iubire, dar Fata cu toate darurile este doar despre violență, sânge, copii care mănâncă oameni, este despre o lume apocaliptică în care omenirea este infectată de un virus care omoară conștiința și transformă corpurile în gazde întru dezvoltarea și propagarea virusului.

Nu mă dau în vânt după SF-uri sângeroase, după distopii apocaliptice, după povești cu zombați/flămânzi( flămânzii sunt oamenii infectați, un nou termen acordat morților-vii). În ceea ce privește cartea de față, recunosc că m-am lăsat dusă în eroare din cauza copertei și pentru că sloganurile bombastice mi-au propus:

Cel mai bun roman pe care l-am citit tot anul. Un thriller distopic cu o inimă reală, sângerândă. Recomand. Recomand. Recomand.

Maggie Stiefvater.

sau

Dacă citiți un singur roman anul acesta,să fie Ffata cu toate darurile, e fantastic!

Martina Cole.

sau

plin de emoție și captivant….

Mie trilogia Jocurile Foamei mi s-a părut de un triliard de ori mai născătoare de emoții, am trecut prin toate, pe cuvânt!( despre asta, într-o recenzie viitoare)

Cu alte cuvinte, nu citesc doar cărți bune, ci și dezamăgitoare!

Așadar, pe scurt:

Șanse pentru supraviețuire nu prea se întrevăd, iar singura persoană care are curajul să înfrunte virusul, pentru că vede în flămânda Melanie un sâmbure de umanitate este dna profesor-psiholog Helen Justineu care pornește într-o călătorie, în care obstacolele apar la tot pasul. Aceasta este însoțită, în echipa nou formată a ultimilor pământeni neinfectați, ce este alcătuită, clișeic, din omul de omul de știință nebun, care ar diseca, pe viu, în numele științei un copil, un general obsedat cu milităria, care ar împușca în cap pe oricine, la prima greșeală suspectă, bolnav de control și care simte să apere chiar și persoanele care nu-i cer ajutorul, ucenicul acestuia, micul nătâng adică soldățelul fricos, care pune în pericol întreaga echipă și subiectul principal, micuța virustată și continuu flămândă, Melanie.  Care este deznodământul acestei călătorii, îl veți descoperi, citind această poveste foarte sângeroasă, pe alocuri de-a dreptul scârboasă! Într-adevăr este o lectură antrenantă care se citește rapid.

Ce mi-a plăcut foarte mult a fost traducerea romanului, pentru că mi s-a părut o adaptare foarte bună la limba română vorbită zi de zi.

O recomand doar iubitorilor de SF și celor cărora le plac poveștile sângeroase, apocaliptice, distopice.

Plânsul lui Nietzsche, Irvin D. Yalom

Nu mai e nicio surpriză faptul că Irvin  D. Yalom este unul dintre preferații mei. Ieri am anunțat câștigătorii primului concurs din 2017, pe care l-am organizat aici pe blog. Felicitări și sper să reveniți mai des pe blogul meu,pentru că promit să inserez din când în când, câte o surpriză!

Revenind la obiceiul meu din fiecare joi:

Plânsul lui Nietzche este un roman pentru aceia ce sunt pasionați de psihanaliză și psihoterapie, de discuții filozofice și de continua căutare a sensului vieții,  este un roman despre terapii la început de drum, cum ar fi hipnoza sau despre boli psihice așa cum era considerată a fi isteria. Toate acestea, împachetate frumos și expuse cititorului sub forma unei povești coerente și chiar posibile, dacă nu l-am fi avut pe scriitorul însuși, care să facă precizările din postfață( m-au impresionat  cercetarea și acuratețea cu care Yalom a scris această carte, vă veți convinge doar citind!)

Mă fascinează modul în care unii scriitori reușesc să scrie romane de succes având ca personaje principale,persoane reale ale căror vieți se întrepătrund sau nu și în realitate.

Acțiunea romanului este centrată pe ședințele de psihoterapie și discuțiile filozofice pe care Friedrich Nietzche le poartă cu Joseph Breuer.

Nietzche fiind cel mai important filozof al secolului 19, iar Breuer singurul diagnostician pe care Viena fin de siecle îl avea.

Chiar dacă în realitate, se pare că, aceștia doi nu s-au întâlnit, deși există dovezi că Nietzche ar fi trebuie să fie consultat de către Breuer, Yalom își construiește romanul pe întâlnirea celor doi. Și o face excepțional!Parcă nici nuți vine să rezi că ei doi nu s-au întâlnit niciodată..

Veți da nas în nas, cu personalități ale anilor 1880 precum  Sigmund Freud, Lou Salome, Bertha Pappenheim, devenite personaje prin iscusința scriitorului. În roman, Yalom reușește ca-ntr-o pânză de păianjen să le agațe pe toate , și cu vocea sa  avizată de psihoterapeut, le conturează un dans filozofic pentru propria supraviețuire  în comunitate, în interiorul familie dar mai ales în lăuntrul lor.

Nietsche devine, fără sa-și dorească, pacientul lui Breuer. Breuer încearcă să păstreze un secret și să-și atragă pacientul în capcană, doar că știți voi vorba aceea, cine sapă groapa altuia, cade în ea. Cât de repede își dezvăluie acesta, adevăratele sale intenții sau dacă o face, nu rămâne decât să descoperiți singuri. Pe lângă discuțiile filozofice, profunde și în căutarea sensului în orice acțiune, veți avea parte și de câteva momente amuzante, tensionate și uneori frustrante, date fiind ședințele purtate de Nietzche și Breuer ce sunt comparabile cu războiul care se desfășoară pe o tablă de șah, acea chinuitoare anticipare a următorului pas al adversarului. Deși în 1882, când se petrece acțiunea romanului, psihoterapia nu exista, ca noțiune, totuși Yalom  ne introduce în această lume, care este și astăzi în continuă descoperire,  prin abilitățile pe care profesia sa, i le-a dăruit.

De câte ori nu v-ați întâlnit cu expresia, de mai jos?

Ceea ce nu te ucide, te face mai puternic.

Friedrich Nietzche este cel care a spus-o prima dată. Tot el a mai zis:

Printre indivizi, nebunia este o raritate: dar în grupuri, partide, popoare, epoci este o regulă.

Adevărat, frumos, actual, nu?

Este o minunăție de carte, care mi-a plăcut foarte mult și pe care o recomand cu căldură, așa cum fac cu toate cărțile scrise de acest ilustru autor. Toate poveștile lui au esență tare de autenticitate.

 

Spor la citit, pe săptămâna viitoare!

Despre Fifty Shades of Grey și văleu națiune!

Să fie vreo trei ani trecuți de când am citit trilogia, dintr-o răsuflare sau pe nerăsuflate, dar pe suspinate. Contrar, părerilor celorlați, declar pe proprie răspundere, că mie mi-a plăcut foarte mult. E adevărat, a fost suficient cât să acopăr subiectul tabu, adică nu am continuat să citesc alte cărți erotice/sado-masochiste sau cât se poate de pornografice, până astăzi când se pare că mi s-a făcut poftă din nou; dar trec la alt nivel și în perioada următoare voi încerca autori precum Anais Nin sau  Alessandro Baricco, trec un pic și pe la Alain Botton…pe scurt, material am…timp rămâne să-mi fac!

Cele Cincizeci de umbre ale lui Grey,  m-au făcut să mă gândesc( dar toate!), profund, la autoare adică la nebuna nebunelor pe numele ei E.L. James  și la imaginația sa, plină de picanterii sexuale și tabuuri de neconceput pentru firile mai firave și prețioase.

Poveste este simplă..și are multe aspecte( hmmm… recunoașteți aluzia? HA!).

Ea, țărăncuța studentă, cu un buget modest, o mașină neconformă cu propriile aspirații, și cu un orgoliu cât Pentagonul se împiedică, la propriu într-o zi, și-și găsește marea dragoste,  într-un pervers fără seamăn( eu nu am întâlnit în veci, așa personaj!) putred de bogat și un adevărat control freak…. restul las la aprecierea voastră, dar pentru asta  trebuie să citiți în jur de 1500 de pagini.

Și vă promit că nu o să vă plictisiți, dar atenție nu e un roman pentru pudici!

Acțiunea este dinamică, alertă, plină de suspans și atinge nenumărate aspecte ale vieții unui tânăr este despre dragoste, prietenie, familie, carieră… dar hai să fim serioși, în realitate acțiunea trilogiei se învârte constant și continuu în jurul sexului, pentru că povestea de dragoste abundă de scene explicit sexuale, partide de sex de care-ți va fi  jenă să vorbești chiar și cu cea mai bună prietenă. Toate au loc la ea, la el, la ei, acasă la el, acasă la ea, acasă la ei, în deplasare, în lift…adică aproape oriunde i se pare domnului potrivit…

Pe lângă plăcerea lecturării unei astfel de îndrăzneli scriitoricești vei găsi și o poveste care implică, bucurie, iubire, îndrăgostire, plânsete, dorințe nepotrivite, despărțiri și împăcări care se lasă cu vânătăi, secrete, traume etc. dar și lux adică muuult lux și apropos de asta,  aștept să vă lăsați surprinși de suma pe care Mr. Grey o câștigă pe secundă, de exemplu.  Wtf?!?! man!

În legătură cu titlul, simt să explic:

Am descoperit bijuteria și am împrumutat-o familiei, tuturor cunoștințelor, prietenilor ,aparent dispuși să aprofundeze prin lectură un astfel de subiect bun de ars pe rug în vremea puritanilor. Majoritatea s-a bucurat de lecturare, câțiva s-au arătat neimpresionați și puțini au renunțat la citit după doar câteva rânduri.

În prezent, rulează al doilea film din trilogie și națiunea s-a împărțit, din nou, în numeroase grupuri, în mediul online și nu numai.

Fiecare se arată mai oripilat decât altul. Eu nu înțeleg.

Dacă nu ți-a plăcut trilogia, de ce te duci la film?

Dacă ți-a plăcut trilogia, ce te face să crezi că normele audiovizualului de azi, din întreaga lume, ar permite scene sado-maso-pornografice explicite?

și

Nu ai priceput până acum, că cititul unui roman este de cel puțin 69(sic!) de ori mai bun decât orice film s-ar face după el?

 

 

Privighetoarea, Kristin Hannah

Priveghetoarea este un nume de cod, care te va duce în interiorul celui de al doilea război mondial, acolo unde femeile duc un alt fel de război, fără ca prezența acestora să fie măcar bănuită, cel puțin la început.

Povestea este una complexă și care urmează să fie ecranizată. Pe bună dreptate! Pentru că Kristin Hannah a reușit să echilibreze aproape matematic, dinamica unei familii care luptă pentru supraviețuire, pe front și acasă și continuă lupta după terminarea războiului pentru a face ca toate eforturile ultimilor ani să conteze. Structura romanului pe capitole e menită să mențină suspansul, dar într-un fel echilibrat și deloc deranjant. Apreciez acest tip de scriere, care nu exagerează cu doza de suspans.

Vă invit să intrați într-o poveste  complexă despre viață, dragoste și teroare, despre prietenie și loialitate, despre spionaj, abandon, moarte, protecție, și multe alte atribute ale unui război nedrept pentru, absolut, toți participanții.

Veți face cunoștință cu o îndârjire nemărginită a unor femei dispuse să accepte umilința și durerea fizică pentru a rezista în fața unor nemți născuți dintr-o mamă, Germania nazistă, care pentru o perioadă de câțiva ani, crânceni, a furat milioane de suflete din oameni, i-a redus la nevoile primare, pe care mai apoi li le-au refuzat.

Întâmplare sau nu, aceasta este cea de a doua carte, pe care o citesc anul acesta, despre război,opresiune, evrei și copii spectatori la un peisaj grotesc,  a cărei acțiune începe în anul 1939, în Franța, într-un sat mic și pașnic asupra căruia nu planau dezastrul și dezumanizarea ce aveau să-l învăluie ca o ceață apăsătoarea timp de mulți ani.

Când ne referim la război, inevitabil, mintea ne zboară către bărbații care luptă în tranșee și care se agață de propria viață cu ajutorul gândului că întoarcerea acasă și vederea celor dragi, vor șterge ororile de pe câmpul de luptă. Dar acasă poveste a bărbaților de pe front mai are un capitol, nebănuit, cel care se referă la războiul femeilor rămase acasă și care luptă continuu până la epuizare fizică și psihică pentru supraviețuire, dar și al acelora care se infiltrează, frizând nebunia mai degrabă decât curajul, trecând pe sub mustățile inamicului cu mesaje revelatoare. Multiplele războaie duse în paralel sunt dure și menite să schimbe fundamental participantul.

Dacă ați prins un pic de încredere în mine, atunci vă rog să citiți acest roman. Acțiunea este alertă, plină de suspans, este adevărat că romanul are multe scene triste, uneori atât de dure încât simpla lor rememorare îți adună toate emoțiile și-ți frâng inima. Însă, nu trebuie să te sperie o astfel de lectură, pentru că am certitudinea( am citit mărturii adevărate, ale supraviețuitorilor celui de al doilea război mondial care mi-au înjumătățit nopțile de somn) că atrocități ca cele inserate în povestea privighetorii, s-au întâmplat. Nu trebuie să te ferești de astfel de lecturi, ci trebuie să le citești pentru ca nu cumva să avansezi, în vârstă, cu ideea că omul nu a fost capabil, niciodată, de fapte cumplite, doar pentru faptul că tu nu le-ai trăit.

Urlă cărțile de istorie cu fragmente din viețile efemere ale marilor războinici, dar acelea sunt pentru un public restrâns, pasionat de istorie. Acest tip de roman, realist, se adresează publicului larg, care dorește să cunoască părți ale istoriei, din trecutul, relativ apropiat, dar îmbrăcate în mantia unei povești imaginate.

Vă doresc spor la citit și vă aștept cu păreri, în comentarii.

Editura: Litera

Pagini: 476

Autor: Kristin Hannah

Traducător: Graal Soft

 

 

Hoțul de cărți, Markus Zusak

A doua carte pe care am citit-o în 2017 și deja prima căreia i-am acordat 5 steluțe din 5, pe Goodreads

Am ocolit această carte aproape doi ani de zile. Aflasem subiectul și nu îmi doream să citesc încă un roman despre atrocitățile care s-au întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Însă, cred că nimic nu este întâmplător și cartea mi-a sărit în brațe, din bibliotecă, exact la momentul potrivit, adică în ceastă perioadă în care am sufletul ”frăgezit” de un eveniment neplăcut, pe care viața, oricum,  ni-l promite tuturor. Eh..

Este un roman care mi-a plăcut foarte mult, chiar dacă începutul și structura acestuia mi s-au părut un pic confuze; Totuși sufletele noastre trebuie să fie luate cu binișorul, atunci când astfel de subiecte( război, moarte, pierdere) sunt abordate, iar  din punctul meu de vedere, Markus Zusak este un maestru al acestei tehnici. Fiecare capitol are un mic preambul format din cuvinte ca niște etichete cu care , noi, blogării suntem familiarizați și care ne pregătesc pentru acțiunea în care urmează să intrăm. Nu ne lasă să sperăm, în zadar, că orice situație negativă va avea un final fericit, ci ni-l aruncă brusc, în minte, încă de la bun început. Și în cazul de față, este mai bine așa. Veți vedea!

O poveste care se desfășoară în timpul celui de-al doilea război mondial, nu poate să fie decât una cu un final previzibil, trist și supărător pentru că războiul despre care vorbim nu este o ficțiune, ci este o realitate pe care noi toți am moștenit-o, o certitudine a unei perioade plină de atrocități în care oamenii au devenit neoameni, evreii au fost transformați în momeală pentru Moarte, iar naziștii au devenit demonii care au aruncat cu momeala în hăul Morții.

Hoțul de cărți este Liesel Meminger , o fetiță care supraviețuiește copilăriei, maturizându-și simțurile. Citind această carte veți face cunoștință cu o perioadă neagră a omenirii prin ochii acestei fetițe.

Cartea este plină de surprize care, în avalanșa de tristețe, surprind în mod plăcut, cititorul. Este o poveste despre supraviețuire, prietenie, iubire pură, pasiune, pierdere, suferință, război, moarte și nu în ultimul rând despre cum pasiunea pentru lectură alină multe persoane aflate în pericol de moarte.

Abia aștept să descoperiți, singuri, cine este naratorul și cum se raportează acesta la personajele cărții.

Părere mea este că această carte poate fi oferită adolescenților care doresc să înțeleagă și să observe o altă fațetă a războiului care nu se desfășoară pe câmpul de luptă, ci acasă. Oare nu ne închipuim că toții nemții au fost niște brute mașinizate și adaptate pentru crime în masă? Oare nu ne închipuim că unii evrei nu erau și ei nemți? Dacă trăim cu această impresie, atunci Hoțul de Cărți este o primă carte pe care trebuie să o citim.

De asemenea, adulții care citesc această carte vor avea parte de încă o mărturie dură asupra consecințelor pe care un război le răsfrânge asupra omenirii și sunt convinsă că vor mai surprinde și alte câteva elemente, eu de exemplu trăiesc cu impresia că Markus Zusak a inserat, pe ici pe colo, un sarcasm menit să pălmuiască cititorul.

(Copii nemți căutau monede pierdute. Evreii nemți erau cu ochii în patru să nu fie arestați).

Sincer, vă spun, de la un anumit punct al narațiunii, mi s-a tăiat respirația, iar emoțiile m-au transformat într-o fântână de lacrimi. Așadar, atenție, aceasta este o carte dură!

Iar când războiul se va desfășura doar pe o tablă de șah, atunci lumea va avea o șansă în fața dezumanizării!.. până atunci:

…toți o apă și-un pământ…

Editura: RAO
An apariție: 2011
Titlu original: The Book Thief
Pagini: 440